În 2006, înainte de a-şi încheia mandatul în România, Jonathan Scheele a emis o judecată memorabilă: „Aveţi o ţară pe care cu cât o cunoşti mai bine, cu atât o înţelegi mai puţin”.
Parcă niciodată perplexitatea n-a sunat mai ironic. În acelaşi timp, parcă niciodată bobârnacul n-a fost mai lipsit de efect. Pentru acest portret în tuşe fine, omul care a condus cinci ani Delegaţia Comisiei Europene la Bucureşti a muiat pensula în paleta câtorva experienţe edificatoare. Printre altele, domnul Scheele a constatat că absorbţia fondurilor europene poate fi sinonimă cu delapidarea ministerială (vă mai spun astăzi ceva alăturarea numelor Leonardo şi Puwak?) şi a fost înjurat călduros, pe viu şi cu o droaie de martori, de mandarinul pesedist Nicuşor Constantinescu. Jonathan Scheele a părăsit România cu un rictus şi a înţeles de ce spaţiul acesta nu e considerat doar menajerie antropoculturală sau muzeu etnopsihologic, ci şi rezervaţie de pachiderme penale.
Palmaresului naţional în materie de autosabotaj, şi aşa impunător, i s-a mai adăugat o ispravă la începutul acestei luni. Localnicii din Marginea (judeţul Suceava) au reconstruit prin mijloace proprii - investiţie, tehnologie şi mână de lucru - un pod surpat la inundaţiile din 2008, pe un drum care leagă oraşele Rădăuţi şi Câmpulung Moldovenesc. Au făcut-o sătui de somnolenţa „factorilor de resort”, care nu binevoiseră să producă altceva decât promisiuni şi amânări. Au lucrat inimos, chiar dacă acurateţea tehnică şi siguranţa în exploatare ar putea fi puse sub semnul întrebării. Durata lucrării? O zi, între 6 şi 7 februarie. Eficienţa? Remarcabilă. Efectele? Altele decât cele scontate. Autorităţile - un termen care semnalează frecvent tocmai lipsa autorităţii - au ameninţat cu acţionarea în instanţă a vinovaţilor. Cine sunt vinovaţii? Cum, cine? Cei care au reclădit podul. Cei care au contrazis neputinţa de-a te grupa în jurul unei cauze, al unui proiect, al unei idei. Cei care au făcut, în loc să stea cu mâinile în sân. În 2009, nu mai crede nimeni în romantismul muncii pe şantier şi în lozincile despre mutat munţii din loc. Pe de altă parte, România poartă în spinare vina de-a nu se ridica la nivelul de exigenţă colectivă pe care l-au atins alte ţări. Avem talentul pervers al autopersecuţiei şi voluptatea de-a ne fixa modele păguboase. Indiferenţa, capacitatea de-a tergiversa la infinit, căpoşenia opacă, toate astea macină şi tocesc resursele de entuziasm care ne sunt uneori la îndemână, aşteptându-şi valorificarea. Sucevenii din Marginea au folosit aceste resurse, au sancţionat pasivitatea mai-marilor, iar acum riscă ei înşişi sancţiuni. Cei care-i ameninţă tratează efectul, sperând să înlăture cauza - un act de iluzionism fără şanse de izbândă. De la prefect la ultimul agent constatator, toţi laudă iniţiativa şi critică felul cum a fost aplicată, într-o demonstraţie de lumbago moral care îmbină ipocrizia cu nepăsarea.
În rest, e bine că avem o ţară eternă şi fascinantă, aşa cum scrie în albumul de legitimare la export. Portretul naţional e falsificat mai departe, cu sos de mujdei, fotografii cu ansambluri folclorice şi garnitură de clişee patriotarde. Departe de recepţiile vegheate de candelabre de cristal, departe de mesele la care se beau vinuri alese şi se vorbeşte despre excepţionalismul carpatin, mărginenii au refuzat statutul de asistaţi şi viaţa sub hipnoză. Sunt mărgineni, dar asta nu-i obligă să fie marginali. Ajunşi la limita răbdării, ei au făcut munca altora şi au dovedit că binele comun nu e neapărat o formulă arhaică.
Recomandările noastre
