Vladimir Tismăneanu: "Tiraniile ideologice ale veacului trecut au fost inspirate de dogme cu pretenţii mântuitoare."
Învăluite de haloul ideologiei, era greu de pătruns logica (sau ilogica) lor internă, iar luptele pentru putere ajungeau să fie ştiute doar când se mai prăbuşea câte un grupuscul de potentaţi. Eroii de ieri deveneau peste noapte renegaţi, trădători, deviatori. Aşa au stat lucrurile şi în România comunizată. Ceauşescu a fost beneficiarul unui cult deşănţat, iar informaţiile despre „Conducător” erau filtrate de cei pe care Monica Lovinescu i-a numit „trepăduşii de Curte Nouă”. Conversaţiile secrete în care se făceau şi se desfăceau adevăratele jocuri se purtau de fapt între doi, trei indivizi. La un moment dat, centrul puterii s-a redus strict la cuplul prezidenţial, susţinut fără crâcnire de mamelucii din ceea ce se numea Comitetul Politic Executiv. Basmul despre „conducerea colectivă” nu mai convingea pe nimeni. Tiranul şi soţia sa îşi puteau face mendrele în voie, fără să conteze în vreun fel opinia acoliţilor lor.
Istoricul şi jurnalistul Toma Roman Jr. ne oferă cu „Ceauşescu văzut de aproape” (Curtea Veche, 2008) o serie de interviuri fascinante cu oameni direct legaţi de defunctul dictator. Autorul ştie istorie, întreabă inteligent şi competent, pregătind, vreau să sper, o carte care ar putea fi, în fine, veritabilul pandant românesc al volumului faimos „Oni” (Ei) al Teresei Toranska. Nu se lasă sedus de trucurile retorice ale interlocutorilor. Nu este procuror, ci ziarist. Discuţia cu Alexandru Budişteanu, fostul arhitect-şef al Capitalei, este extrem de revelatoare pentru capriciile paranoice ale perechii prezidenţiale. Fostul secretar al CC, membru al Comitetului Executiv, ba chiar şi al Biroului Permanent (instanţa supremă conform Statutului PCR), Iosif Banc, apare aşa cum era pomenit din epocă: „un banc sinistru”. Troglodit, stupid, agramat. Despre cazul doctorului Abraham Schechter, mort (sinucis, asasinat?) în condiţii misterioase, ar trebui purtată o discuţie aparte. Ion Stănescu ar trebui să lămurească multe dedesubturi ale acestui tenebros caz. Abraham Schechter a fost doctorul familiei Ceauşescu. Dar şi al familiei Drăghici, inclusiv după excluderea fostului călău-şef al României din conducerea de partid, la Plenara din aprilie 1968. Gene ralul securist Stănescu nu va vorbi pe acest subiect pentru că ştie că este unul exploziv. Nu va fi el acela care să dezvăluie crimele Securităţii, o instituţie pe care a iubit-o şi a păstorit-o. Mă întreb cât timp vor mai beneficia foştii generali ai unei instituţii criminale de statutul lor militar?
Nu era vorba în acel univers josnic şi înjositor de dispute principiale. Nici unul dintre magnaţi nu a îndrăznit să se opună de pe o platformă originală tot mai acutului delir al faraonului de Dâmboviţa şi al soţiei sale pe care o numeam cândva, într-un text transmis la Europa Liberă, o „Mesalina cu pretenţii de Newton”. Cei care şi-au închipuit că un Virgil Trofin, de pildă, a fost mazilit pentru cine ştie ce abatere „fracţionistă” vor afla de la Iosif Banc că adevăratul motiv al eliminării acestuia din „organele superioare” ţinea de gafa comisă în timpul unei călătorii a dictatorului peste hotare: „Trofin a început să meargă în casa de protocol a lui Ceauşescu de la Scroviştea, ba chiar şi-a băgat nasul în pivniţele cu vin. Când s-a întors Ceauşescu, i s-a raportat că Trofin a fost pe domeniul lui. De aici i s-a tras lui Trofin. Ceauşescu era bănuitor. În câtva timp a fost scos din funcţie şi trimis la munca de jos”. Am scris despre cazul Trofin ca expresie a „scurtei memorii a nomenklaturii” în volumul „Arheologia terorii” (Curtea Veche, 2008).
Din interviurile conduse în chip alert de Toma Roman Jr., Ceauşescu apare ca un personaj agresiv, primitiv, ranchiunos şi total lipsit de umor. Un demon suspicios şi meschin care a ajuns în vârful pira midei utilizând pârghiile unui sistem alergic la merit şi valoare. Amintesc aici şi interviul cu Serghei Mizil, în care fiul fostului ideolog en titre găseşte prilejul să deplângă, nu fără insolenţă, ispita „dinastică” a românilor şi vituperează, în limbaj birjăresc, împotriva actualului preşedinte al României şi al celor care îl susţin: „Uite ce e cu fata lui Băsescu acum, e mai rău ca la Nicu, morţii ma mei ei de treabă. Iartă-mă, da’s nervos pe toţi probăsescenii ăştia care-i ridică osanale preşedintelui. Vin toţi analiştii lu’ Nămol care le ştiu pe toate (pasaj nereproductibil – V.T.) ... şi laudă iubiţii conducători”. Dacă m-a inclus şi pe mine printre „analiştii lu’ Nămol”, primesc sudalma lui Serghei Mizil drept un nesperat compliment. Extrem de interesante, pline de informaţii care ar merita discutate pe larg sunt interviurile cu Stefan Kostyal (implicat alături de N. Militaru şi foarte probabil Ion Ioniţă într-o serie de avortate conspiraţii pentru înlăturarea clanului Ceauşescu, deci nu a regimului) şi cu fostul ofiţer superior la direcţia paşapoarte, devenit după 1990 avocat şi profesor de drept, Voicu Zdrenghea. Pe scurt, o carte necesară, vie, lămuritoare.
P.S. Pentru cei interesaţi, blogul meu „Memorie, libertate, moderaţie” este accesibil la adresa: http://tismaneanu.wordpress.com/
Recomandările noastre
