Un fost ministru al turismului a descoperit valoarea de import/ export a produselor legate de litoral.
Ca să sporească oferta mării, a plantat palmieri în faţa Hotelului Cazino din Mamaia, fiind imitat de un edil de sector din Capitală, care a decorat şi el intersecţia dintre Şoseaua Olteniţei şi strada Brâncoveanu cu acelaşi arbore exotic. Niciun ministru al turismului n-a luat în considerare deocamdată potenţialul (fie şi numai intern) al muntelui. Cabanele au ars una după alta (Peştera, Bâlea Lac, Suru, Piatra Mare, Mălăeşti, Vârful cu Dor, Diham) şi doar în puţine cazuri au fost construite cabane noi (minunata cabană Peştera din Bucegi, fostă Touring Club, a lăsat loc după incendiu unui hotel cu opt sau nouă etaje, cu apă curentă, dar care nu curge, şi cu scurgeri urât mirositoare, iar la Bâlea, cu dever mare, a apărut curând un întreg complex).
Salvamontiştii n-au nici astăzi un statut clar. Cât despre banii pe care-i primesc pentru echipamente, mai bine să nu vorbim. La rândul lui, Ministerul Sporturilor, recent reî nfiinţat, nu şi-a comunicat încă interesul pentru mare sau pentru munte sau, dă Doamne!, pentru amândouă. Sporturile montane (am mai scris asta) sunt sublime, dar lipsesc cu desăvârşire. Nu numai fiindcă iubesc muntele mă preocupă mai ales soarta lui. A fost totdeauna ruda săracă. Investiţiile de pe litoral nu suportă comparaţie cu acelea din zona alpină. Şi, din nou, nu mă refer în primul rând la sporturile albe. Am în vedere turismul.
Am ajuns să cerem ciobanilor să respecte regulile europene în materie de stâne şi de ambalare a brânzei, dar nici vorbă să pretindem turismului montan să se ridice la standardele civilizate. Mă obsedează demult tunelul de pe Transfăgărăşan în care, vară, iarnă, plouă. De ce au reuşit austriecii, italienii ori francezii să etanşeizeze tunele la altitudini mai mari, iar noi, nu? Accesul la complexe hoteliere şi sportive mari, cum ar fi Piatra Arsă din Bucegi, e dificil. Telecabinele duc la Vârful cu Dor sau la Babele, mult mai puţin însemnate. Aprovizionarea cabanei de pe vârful Omul se face tot cu măgăruşi.
Nicio cabană nu e într-o stare de invidiat. I-am cunoscut până nu demult pe mulţi dintre cabanieri şi salvamontişti. Oamenii muntelui sunt o specie aparte. Nu există la ei acel spirit achizitiv şi concurenţial care-i caracterizează pe patronii de hoteluri şi de restaurante de la şes. Din contră, o solidaritate puţin obişnuită. Toţi sunt săritori la nevoie, generoşi, prietenoşi. Fac şi ei ce pot în condiţiile date. Mai ales că au de întâmpinat, pe lângă intemperii naturale şi mizerii instituţionale, şi inconştienţa turiştilor.
Ca unul care a umblat o viaţă pe munte, pot să vă spun că turiştii, la rândul lor, sunt o specie rară. Dar în cu totul alt sens decât cabanierii. Nu cunosc şi nu respectă nicio regulă. Anual, numeroşi turişti pier din ignoranţă şi prostie. N-au nevoie de sfaturile nimănui. Ştiu ei mai bine. O apucă pe poteci impracticabile iarna şi-i silesc pe salvamontişti să se expună unor imense riscuri ca să le salveze viaţa. Ce ar mai fi de spus? O să vă povestesc altădată câteva î ntâmplări la care am fost martor, cu turişti care au pus în pericol nu doar propria viaţă, ci şi pe a adevăraţilor oameni de munte.
Recomandările noastre
