Când oamenii se ascund de ger prin apartamente, membrii familiei Mihalcea lucrează de zor pentru primele zile din martie. Mărţişoarele sunt pentru ei o mică afacere.

Pentru familia Mihalcea din Bucureşti, iarna nu înseamnă repaus sau relaxare, ci cea mai aglomerată perioadă din an. Afacerea de suflet a lor, începută în anii ’90, cere multă migală, atenţie şi, pentru a răpune concurenţa chinezească, multă imaginaţie. Mărţişoarele, produse manual de toţi membrii familiei, îşi găsesc în casa lor atelierul general de fabricaţie.

Pentru toate procesele pe care le implică lucrul, legarea fundiţelor şnururilor de mătase, capsarea pe carton şi ambalarea în plicurile cu mesajul „Martie, cu toată dragostea“, familia Mihalcea adună în jurul mesei o bunică, doi părinţi şi pe cei doi copii, Monica şi Găbiţă. O afacere mică, de familie

Laurenţiu are 41 de ani, şi de 18 ani face mărţişoare. Începutul a venit, ca pentru orice norocos, dintr-o întâmplare. „Eu acum am un asociat. Tatăl lui este iniţiatorul afacerii. Fiind dulgher, lucrează foarte bine în lemn şi de treizeci şi ceva de ani face mărţişoare. Avea nişte modele pe care le confecţiona în fiecare an, nişte coşari, făcuţi la traforaj. La început, doar îi ajutam, apoi am venit şi eu cu nişte idei, şi aşa am început totul“, povesteşte el.

Pentru a face faţă concurenţei care vinde mărţişoare chinezeşti, familia a încercat să aducă, în fiecare an, modele noi, lucrate cu meşteşug. „Anul trecut am făcut nişte brăţări-mărţişor, din mătase, care s-au vândut foarte bine. În schimb, tot ce facem nou este copiat de chinezi. Anul ăsta, sigur vor veni cu modelele noastre de anul trecut“, spune Laurenţiu, înconjurat în casă de trifoi, fundiţe, ghiocei şi potcoave. Din Militari în Piaţa Romană

Piticul familiei, Găbiţă, care are 6 ani, munceşte cot la cot cu ceilalţi. În martie, alege cele mai frumoase mărţişoare pentru colegele de grădiniţă, iar anul ăsta se străduieşte să le facă singur. Cu plicurile într-o mână, cu un capsator şi o figurină-coşar trece la treabă. „Nu ştiu să fac fundiţa“, îi spune mamei. „Mai mult strângem după el, dar îl lăsăm să se joace“, răspunde mama.

Luna martie îi prindea, prin anii ’90, într-o piaţă din cartierul Militari din Bucureşti. De ceva vreme, „meşteşugarii“ de mărţişoare au migrat spre Piaţa Romană. „Acolo e vadul şi toată aglomeraţia. Lumea e mai multă, cu mai mulţi bani“.

Din tarabele puse muchie lângă muchie la fiecare început de martie, Laurenţiu crede că ei ies în evidenţă cu cele mai frumoase şnururi. „Suntem cei mai dotaţi la capitolul ăsta“. Copiii şi tradiţia

„Interesul pentru simboluri şi tradiţii a scăzut“, spune el. Vânzările de anul trecut, mai mici decât de obicei, nu i-au descurajat. „Faptul că sunt nişte bani care îţi intră în buzunar într-un timp atât de scurt, în câteva zile, te face să uiţi cât ai muncit. Nu se câştigă mult, vreo câteva mii de lei“. Pe copiii săi, oricât de implicaţi i-ar crede în lucrul cu mărţişoarele, nu-i vede moştenind tradiţia. „Poate doar fetiţa“.

MEŞTEŞUG

„Mărunţişurile nu se mai vând“ 

• În ultimii ani, mărţişoarele sunt, pentru familia Mihalcea, „un venit suplimentar“. Asta pentru că oamenii s-au îndreptat către mărţişoarele mari, care nu simbolizează neapărat venirea primăverii.„Mărunţişurile nu se mai vând, tradiţia nu prea se mai păstrează. Acum, poţi oferi o maşină ca mărţişor. Faci o fundiţă mare şi o lipeşti pe ea. Depinde de posibilităţi“. Chiar şi pentru aceste situaţii s-au pregătit membrii familiei. Împletesc şnururi mari, de câţiva metri, pentru „cadourile“ voluminoase.  

 

• Pentru că s-au făcut cunoscuţi datorită calităţii, au început să comercializeze produsele şi prin comandă. „Primim de la diferite supermarketuri sau firme din ţară. Comandă, de obicei, şnururi mari pentru împodobit vitrine. Meli Melo, Cora, Sensiblu, McDonald’s au cumpărat de la noi. Alţii comandă mărţişoare mici, de oferit angajatelor“.