Încheiat spectaculos de dezvăluirile Wikileaks, 2010 a fost marcat de câteva poveşti de viaţă emoţionante, urmărite de miliarde de oameni.
Cel mai urmărit eveniment al anului s-a desfăşurat în Chile, unde 33 de mineri au ţinut cu sufletul la gură un miliard de telespectatori. Tot în emisfera sudică, dar în Africa de Sud, un fotbalist a ratat şansa de a face fericit un întreg continent. Statele Unite ale Americii au fost lovite de cea mai mare catastrofă ecologică din istorie, iar un băieţel olandez a uimit lumea întreagă după ce a fost singurul supravieţuitor unui avion prăbuşit. STATELE UNITE Când pelicanii plutesc greoi prin petrol 20 aprilie 2010. În Golful Mexic, la 65 de kilometri sud de coasta statului american Louisiana a avut loc explozia platformei de foraj petrolier Deepwater Horizon, operată de compania britanică British Petroleum. În urma exploziei, 11 muncitori aflaţi pe platformă la momentul exploziei şi-au pierdut viaţa. Alţi 17 oameni au fost răniţi grav, iar 98 au suferit răni uşoare.
Tragediei umane i s-a adăugat una ecologică. Scufundarea platformei a fost urmată la scurt timp de o erupţie masivă a ţiţeiului prin gaura de foraj. Timp de aproape trei luni (20 aprilie - 16 iulie), s-au scurs în apele Golfului cantităţi uriaşe de petrol brut. În fiecare zi, între câteva sute şi 1.000 de tone de petrol au ajuns în apă. În data de 16 iulie, după îndelungi eforturi şi după apelul preşedintelui Barack Obama (care a catalogat cazul drept "cea mai gravă poluare din istoria SUA"), echipele British Petroleum (BP) au reuşit să instaleze un dispozitiv pentru a opri scurgerea de petrol.
Dopul a rezistat până în prezent, dar presiunea exer
citată asupra tubului de foraj ar putea duce la fisurarea acestuia. BP s-a angajat să plătească statului american 20 de miliarde de dolari (pentru a vă putea face o idee, suma reprezintă circa 10% din PIB-ul României). Dar nimic nu poate salva dezastrul din zona Golfului, surprins în mii de imagini şi studii privind efectul asupra mediului.
"Această scurgere aruncă un blestem asupra păsărilor din această regiune şi din vecinătate", a spus preşedintele American Bird Convercancy, George Fenwick. Pe lângă speciile locale, Golful Mexic este extrem de important pentru sute de specii de păsări migratoare, care poposesc în aprilie în aceste zone în călătoria lor dinspre America de Sud şi cea Centrală spre nord. "Este cel mai prost moment al anului în care se putea întâmpla aşa ceva", a adăugat Michael Fry, de la aceeaşi instituţie. Opinia publică a lăsat în planul doi dimensiunea economică a evenimentului şi a fost impresionată, pe bună dreptate, de dezastrul faunistic. Presa a găsit rapid cuvântul potrivit: oilpocalypse (apocalipsa adusă de petrol).
Iată câteva imagini cu un pelican cufundat pur şi simplu în petrol şi alte animale surprinse de dezastru. Acestora li se adaugă un formidabil reportaj publicat de revista Esquire,intitulat "11 vieţi", care acoperă întreaga dramă a dezastrului din Golful Mexic: de la poveştile celor 11 dispăruţi la trista soartă a unor întregi colonii de păsări, surprinse de pata de petrol care s-a tot întins. Reportajul, în limba engleză, îl aveţi aici.
<object width="480" height="385"><param name="movie" value="http://www.youtube.com/v/V6qMrYr7kxk?fs=1&hl=en_US"></param><param name="allowFullScreen" value="true"></param><param name="allowscriptaccess" value="always"></param><embed src="http://www.youtube.com/v/V6qMrYr7kxk?fs=1&hl=en_US" type="application/x-shockwave-flash" allowscriptaccess="always" allowfullscreen="true" width="480" height="385"></embed></object>
<object width="480" height="385"><param name="movie" value="http://www.youtube.com/v/O1ngYi6EZzs?fs=1&hl=en_US"></param><param name="allowFullScreen" value="true"></param><param name="allowscriptaccess" value="always"></param><embed src="http://www.youtube.com/v/O1ngYi6EZzs?fs=1&hl=en_US" type="application/x-shockwave-flash" allowscriptaccess="always" allowfullscreen="true" width="480" height="385"></embed></object> CHILE 33 de mineri şi miliarde de ochi
Era 2006 când soarta îi lovea pentru prima dată pe lucrătorii de la minele din Copiapo, nordul Chile. Două camioane s-au ciocnit atunci şi a urmat o explozie care a blocat singura cale de ieşire a minerilor din mina Carola-Agustina. Şi a ucis doi oameni. Cei 70 de mineri prinşi în subteran aveau să fie salvaţi rapid, în circa şapte ore, după intervenţia unor colegi de la o mină vecină.
Însă, în 2010, orele au devenit zile. 69 de zile
. Nu a fost de ajuns intervenţia unor colegi solidari, ci chiar a unor angajaţi NASA. La 5 august, prăbuşirea unei formaţiuni de rocă bloca galeria de ieşire a muncitorilor de la mina de cupru şi aur San Jose, de sub nisipurile deşertului Atacama. 33 de oameni erau prinşi înăuntru.
O mină de 100 de ani, asta se ştia deja, cu proaste dotări de siguranţă, aveau să adauge anchetatorii. Însă supervizorul de tură Luis Urzua a ştiut asta din clipa în care ieşirea fusese blocată. Aşa că şi-a strâns oamenii într-un refugiu şi i-a organizat pentru o perioadă de supravieţuire. Ştia că va fi nevoie de mult timp pentru ca ei să fie salvaţi de la o adâncime de 700 de metri, la cinci kilometri de la intrarea în mină.
"Pentru un miner, şeful de tură este sfânt", avea să explice pentru The Guardian un comandant al marinei chiliene, care a participat la salvare. Aşa că niciunul dintre ceilalţi 32 de mineri prinşi în subteran nu a cutezat să i se împotrivească lui Urzua, chiar şi în momentele critice de după prăbuşire. Urzua a verificat mai întâi dacă mai există şanse de ieşire, apoi, realizând gravitatea situaţiei, a organizat raţiile de hrană. El a decis ca, la fiecare 48 de ore, fiecare miner să consume două linguri de conservă de ton şi un pahar de lapte. Mai mult, Urzua a organizat oamenii în ture de 12 ore. A organizat un spaţiu de muncă, unul de dormit şi o încăpere sanitară, un fel de dispensar subteran.
Luminile maşinilor din mină au fost aprinse, pentru a simula lumina soarelui. Oamenii munceau (întăreau galeria în care se aflau), se odihneau, mâncau şi erau trataţi. În condiţii de urgenţă, excepţionale, dar toate acestea aveau loc. Urzua, fost antrenor de fotbal şi topograf cu pregătire de bază, a desenat hărţi ale locului în care se aflau. Timp de 16 zile, echipele de salvare s-au chinuit în zadar să sape o gură de ieşire. Apoi, când au reuşit să sape o gură pentru a le trimite minerilor apă, medicamente ori haine, s-a dovedit că raţionalizarea lui Urzua a fost aproape perfectă.
În ziua 69, când minerii au ajuns la suprafaţă cu o capsulă de salvare Fenix (numită după celebra pasărea Phoenix, renăscută din propria cenuşă), un miliard de oameni au urmărit evenimentul transmis în direct de televiziunile de pe Glob. Toţi cei 33 de mineri au supravieţuit celor 69 de zile petrecute în subteran.
Articolul despre supervizorul minerilor chilieni poate fi citit aici.
<iframe title="YouTube video player" class="youtube-player" type="text/html" width="480" height="390" src="http://www.youtube.com/embed/RquT9thZ34o" frameborder="0"></iframe> LIBIA Olandezul cu două vieţi
Un avion cu 104 oameni la bord s-a prăbuşit la
12 mai 2010, în apropierea aeroportului internaţional din Tripoli. Rămăşiţele, prinse imediat pe cameră de televiziuni şi fotografi, nu lasă pe nimeni să spere că ar mai putea trăi cineva. Şi, totuşi, în avionul devenit o grămadă de metal este găsit un supravieţuitor. Un copil olandez, de numai nouă ani.
Prăbuşirea zborului 771 al companiei Afriqiyah Airways, care făcea legătura dintre Johannesburg (Africa de Sud) şi Tripoli (Libia), a adus doliul în Olanda. 67 (după alte surse 70) de olandezi se aflau la bordul aeronavei care a luat foc după impactul cu solul. Singurul supravieţuitor, Ruben van Assouw, avea să ajungă în ţara natală la două zile după tragedie. Unchiul şi mătuşa lui Ruben au spus pentru AFP că tânărul a fost anunţat că mama, tatăl şi fratele său au murit în accident.
<iframe title="YouTube video player" class="youtube-player" type="text/html" width="480" height="390" src="http://www.youtube.com/embed/xy81Cv1CtYY" frameborder="0"></iframe> AFRICA DE SUD Înfrângerea unui continent
În Africa, fotbalul reprezintă evadarea din sărăcie. Se joacă în draci, pe terenuri aride, cu o pasiune care aminteşte de vremurile romantice ale acestui sport. Pasiune care se observă atât pe teren, dar mai ales în tribune.
E 2 iulie 2010 şi Africa fierbe. 84.017 oameni sunt pe Soccer City Stadium din Johannesburg. Suporterii africani petrec de parcă Ghana a câştigat deja, deşi este 1-1. E minutul 120 şi cel mai bun jucător urug
uayan, Luis Suarez, scoate o minge cu mâna, de pe linia porţii. Nu-i pasă de cartonaşul roşu, plânge deja şi crede că totul e pierdut. E penalty pentru Ghana, stadionul devine o vuvuzelă imensă. Scenariul perfect pentru Ghana: mingea pe punct, arbitrul cu fluierul în gură pentru a valida golul şi a fluiera imediat finalul. Şi cel mai bun fotbalist ghanez de pe teren în faţa mingii.
Asamoah Gyan îşi ia elan scurt, trei paşi sunt de ajuns pentru a ajunge la balon, dreptul loveşte mingea şi portarul sare în dreapta. Mingea nu a fost trimisă acolo, ci chiar pe centru. Sus. E însă bară. Ultima bară a meciului. E egal, vor fi penalty-uri, dar Ghana se prăbuşeşte. Şi Africa întreagă: era şansa continentului de a trimite o echipă între primele patru ale lumii. La penaltyuri, uruguayenii sunt relaxaţi ca la un antrenament, iar africanii ratează de două ori.
<iframe title="YouTube video player" class="youtube-player" type="text/html" width="560" height="340" src="http://www.youtube.com/embed/IBDK-HEbIZs" frameborder="0"></iframe>
Recomandările noastre
