Reprezentarea fenomenului totalitar, dincolo de rechizitoriu, lamentaţie şi imprecaţie, nu este deloc simplă.
Joi, 28 octombrie, a avut loc la Sala Palatului premiera unui film excepţional, o ficţiune edificată complet pe nonficţiune, pe secvenţe documentare veridice, precise şi verificabile. Inaugurată în timpul domniei lui Gh. Gheorghiu-Dej, simbol al "victoriei definitive a socialismului", Sala Palatului este un "lieu de mémoire" al comunismului românesc. Acolo au avut loc congresele PMR/PCR între 1960 şi 1989, acolo a început conflictul deschis dintre PCUS reprezentat de Nikita Hruşciov şi PC Chinez, a cărui delegaţie era condusă de Peng Chen, şeful organizaţiei de partid din Beijing, în timpul Congresului al III-lea al PMR în iunie 1960, acolo a proclamat Ceauşescu, în august 1965, schimbarea numelui ţării din Republica Populară Română în Republica Socialistă România, acolo a vorbit Ceauşescu în aprilie 1968 despre rolul lui Dej în asasinarea lui Pătrăşcanu, acolo l-a asemuit Dumitru Popescu în 1969 pe Ceauşescu cu Pericle şi Lincoln, acolo l-a sfidat în 1979 veteranul comunist Constantin Pârvulescu pe cel care se credea inamovibil şi infailibil, acolo aveau loc festivităţile cele mai strident-extravagante ale regimului.
Ca orice autentică operă de artă, filmul lui Ujică este o construcţie imaginară. Aşa şi-ar fi conceput Ceauşescu povestea ascensiunii, gloriei şi prăbuşirii sale. O naraţiune în care se intersectează ambiţii, iluzii, conspiraţii şi trădări. Aşa şi-ar fi prezentat "Comandantul Suprem" "apologia pro vita sua" dacă ar fi apucat să vorbească, în decembrie 1989, nu în faţa unui pseudo-tribunal militar care decisese soarta acuzaţilor înainte de începerea procesului, ci în faţa pseudo- parlamentului numit "Marea Adunare Naţională". Rămâne ca noi, spectatorii acestui film răscolitor şi deliberat deconcertant să discernem adevărul de minciuna propagandistică, de haloul mitologic creat cu perseverentă devoţiune şi maniacală fervoare de "maşină de fabricat fantasme" a epocii (formula aparţine lui Andrei Cornea).
"Suntem 22 de milioane de oameni care trăim în imaginaţia unui nebun", spunea scriitorul Alexandru Ivasiuc. Încurajat de valeţii din jur specializaţi în ditirambi şi osanale, Ceauşescu a fost prizonierul propriei legende, se credea realmente reîncarnarea temerarilor voievozi medievali, dar şi a lui Decebal şi Traian. A urmărit fuziunea dintre materialismul istoric şi isteria patriotardă. Cum îşi va fi camuflat aceste propensiuni megalomane în perioada Dej rămâne un mister. Dar a făcut-o, a izbutit să-i convingă pe Maurer, Chivu Stoica şi Bodnăraş ca este un aparatcik disciplinat şi cenuşiu pe care îl vor putea ţine sub control fără probleme.
Paranoia lui Nicolae Ceauşescu a fost deopotrivă una clinică şi una ideologică (acelaşi lucru s-ar putea afirma despre Stalin, Kim Il-sung ori despre Enver Hoxha, ba chiar şi despre Slobodan Miloşevici). În pofida fanfaronadei din politica externă, regimul era unul autocentrat, autarhic, convins că este înconjurat de inamici. În plan intern, momentele de vagă liberalizare au fost întotdeauna urmate de noi glaciaţiuni staliniste. Ceauşescu nu a venit la putere, în martie 1965, prin lovitură de palat. "Predestinarea" sa era una previzibil birocratică. A ajuns prim-secretar al CC al PMR pentru că a fost, începând din 1954, şeful cadrelor partidului. Era cunoscut de aparat şi cunoştea la rândul său perfect acest aparat. Era un stalinist din categoria dură. Cum afirma Andrei Ujică, cine crede că poate elimina referinţele la "socialismul ştiinţific", la marxism, din discuţia despre Ceauşescu se înşală.
Cu ani în urmă, disidentul polonez Jacek Kuron nota că maladiile psihologice ale liderilor comunişti sunt pandantul formulelor agresiv-autoritare ale sistemului în care şi-au făcut carierele. Totalitarismul, brun sau roşu, are ca nucleu ireductibil oroarea de pluralism, de diversitate, de alteritate, de eterogeneitate. Există, fireşte, diferenţe semnificative între potentaţii comunişti din diferite ţări şi perioade, dar natura sistemului, rolul monopolist al partidului, omniprezenţa poliţiei secrete, interzicerea opoziţiei şi supremaţia unei ideologii utopice constrângătoare sunt elemente comune tuturor experimentelor inspirate de bolşevism.
"Autobiografia lui Nicolae Ceauşescu" vorbeşte despre magie, mit şi miracol, despre estetizarea politicului prin spectacol interminabil, despre sacralizarea partidului-stat, trăsături definitorii ale totalitarismului, despre capcana stalinismului naţional. Sper ca acest film să genereze discuţii mult amânate despre mecanismele puterii în Romania comunistă, structurile de intimidare, cooptare, complicitate şi rezistenţă, precum şi efectele de lungă durată ale unui sistem antipodic opus statului de drept.
Recomandările noastre
