După cum prognozam săptămâna trecută, eşecul moţiunii de cenzură de miercuri nu înseamnă sfârşitul moriştii de vorbe în care s-a transformat Parlamentul României.
Iată că nici n-am închis bine calculatorul şi avem acum o nouă asumare şi o nouă moţiune, pe legea educaţiei.
Este pe undeva trist, dar de aşteptat ca lucrurile să meargă aşa, atâta vreme cât: (a) guvernele României nu au mare capacitate de analiză şi planificare, legile făcându-se sub imperiul urgenţei, deci trebuie băgate şi scoase repede din Parlament, pe modelul heirup, acum ori niciodată; iar (b) partidele de opoziţie, când sunt dezlipite de aparatul de stat, îşi pierd parcă orice capacitate de a produce vreun document cu cap şi coadă, sfârşind invariabil în cheia pamfletului. Ce spun acum este un pic nedrept pentru cazul particular al legii educaţiei, moşită într-o comisie prezidenţială şi dezbătută până în pânzele albe cu toate stările sociale, dar înţepenită la Senat, însă ideea generală rămâne.
Una dintre măsurile scoase din cutie şi aruncate brusc în apă, să vedem dacă ştie să înoate, o constituie faza avansată de descentralizare a spitalelor în care s-a intrat din iulie 2010. Prin rolul decisiv pe care îl joacă acum în numirea managerilor şi aprobarea bugetelor, consiliile judeţene preiau de facto administrarea majorităţii unităţilor din reţeaua spitalicească a ţării. Evident, se vorbea de multă vreme de descentralizare, iar multe rapoarte şi strategii minunate zăceau prin sertare. Dar dacă n-ar fi existat - ca şi la educaţie, sau chiar mai evident decât acolo - interesul UDMR de a face procesul să avanseze, descentralizarea ar fi rămas încă mult timp la stadiul cântăririi şi scărpinării sub bască.
Aşa, s-a sărit în extrema cealaltă: fără mare pregătire, consiliilor judeţene li s-a pus în braţe sectorul sanitar pentru care ele nu aveau până acum mare interes, pentru că nu puteau schimba prea multe în funcţionarea sa. Deci nici nu se înghesuiau să-l finanţeze: în 2009, alocările autorităţilor locale şi judeţene pentru sectorul sănătate au fost în jur de 1% din bugetele lor, iar dacă scădem din asta Bucureştiul, care are totuşi pe mână o reţea mai complicată şi mai scumpă, media naţională este de 0,7%.
Brusc, după 1 iulie a început agitaţia, odată cu intrarea pe noile atribuţii ale consiliilor de administraţie. Oamenii din sistem, care gândesc sectorial (ca şi cei din educaţie, drumuri etc.), privesc cu neîncredere amestecul unor generalişti precum aleşii locali şi se tem de politizare. De partea cealaltă, consilierii şi directorii din aparatul consiliilor înţeleg mai bine constrângerile bugetare de criză, compromisurile care trebuie făcute când aloci resurse limitate între diverse sectoare, pe orizontală, ca şi nevoia de a raţionaliza un serviciu public ce trebuie să stea cu faţa către client (pacienţii), nu către propriii angajaţi.
Din păcate, descentralizarea din iulie nu a fost pregătită mai deloc, aşa că autorităţile locale o să rezolve şi ele cum pot defectele unui sistem moştenit: încă supradimensionat în clădiri şi paturi, în ciuda tăierii de 9.000 de unităţi operate de minister în ultimul moment, internând masiv şi cu costuri importante afecţiuni ce ar putea fi mai bine şi mai ieftin tratate ambulatoriu. Un sistem deficitar în medici şi excedentar în personal auxiliar: unele spitale judeţene au cam 10% din angajaţi cu facultate, în vreme ce muncitorii, paznicii, bucătăresele, lenjeresele, brancardierii, infirmierele şi TESA depăşesc 50%, deşi, la cum arată peisajul prin curte şi pe holuri, n-ai zice. Un sistem care nu permite coordonarea reţelei sanitare dintr-o arie, pentru că unele spitale ţin de judeţ, altele de primării de culoare diferită, aşa că apar duplicări sau goluri de specialităţi pe o rază de 20-30 km, personal care face naveta în toate direcţiile, încrucişări de tip, cine are informaţia nu poate lua decizii, iar cine poate n-are informaţii etc. În tot acest timp, secţiile de specialitate şi mai ales unităţile de primiri urgenţe, care ar trebui să fie la capătul unui lung lanţ de triaj profesional, sunt asaltate direct din stradă de popor, precum Iaşiul la Sf. Parascheva.
Ai fi tentat să zici că procesul descentralizării trebuia mai bine pregătit, inclusiv prin crearea de unităţi de management al reţelei la nivelul consiliilor judeţene, înainte să se facă pasul decisiv. Şi că ar fi trebuit discutat mai mult, democratic, în parlament. Însă observând cum arată aceste discuţii în ultima vreme şi ce puţină valoare adăugată aduc ele, probabil că singura soluţie să mişti ceva din loc era aruncarea cu capul înainte adoptată de ministrul Cseke.
Recomandările noastre
