N-au trecut decât două săptămâni de când apreciam capacitatea lui Ponta de a rămâne în limitele acţiunilor raţionale şi-ale limbajului urban.
Mă bazam pe influenţa presupus benefică a familiei, pe glazura de europenism pe care nădăjduiam c-o aduce în bagaje, de la Bruxelles, consoarta. A fost suficient să se vadă cu cravata roşie la gât, să simtă în apropiere umerii laţi ai cuplului Năstase-Iliescu şi clocotul mulţimii întărâtate pentru ca derbedeul politic din el să revină la limbajul de mardeiaş şi la obrăznicia de mahala. Ponta a preluat de la Vadim grosolănia fără perdea şi plăcerea cuvântului deşucheat. Asemeni lui Antonescu pe celălalt versant, el nu poate gândi politicul decât în termenii confruntării primitive şi ai violenţei maladive. El nu are adversari de idei. El are duşmani ce trebuie zdrobiţi cu talpa de fier a cizmei.
Boxând cu propria umbră, Ponta a mai dovedit o dată că nu e decât un bătăuş de cartier ajuns în lumea politicii. Gol de idei ca un "pet" de bere după orgia unor cocalari, Ponta se agaţă cu disperare de singurele arme care-i mai stau la îndemână: sudalma mustind de resentiment şi incitarea la ură. Ce-o fi fost în mintea delegaţilor pesedişti care, în loc de soluţii economice, au aflat că au un duşman şi că numele lui e Traian Băsescu? Asta puteau afla şi de la televiziunile mogulilor. Dacă ideologia partidului se reduce la promisiunea luptei pentru putere cu ciomagul, putem să ne luăm de pe-acum bilete pentru Congo.
Ponta ştie una şi bună: să urle că vrea puterea şi să-i distrugă pe cei care i se opun. Am aflat sâmbătă cum vrea să-şi atingă scopurile: mărind, încă din prima zi de guvernare, salariile tăiate de Boc. Dar în ziua a doua? Ce va face după ce goleşte vistieria? Astfel de promisiuni au picioarele mai scurte decât vara la Polul Nord. Ele nu sunt decât etape bine gândite în procesul de distrugere a României. Ponta joacă pe scenariul iliescian, care, la rându-i, l-a preluat de la predecesorul lui şi l-a transformat în ideologie - când sângeroasă, când doar perversă.
Ce i-a scos din minţi pe iliescani e prima încercare autentică de reformă a României din ultimii douăzeci de ani. Am aşteptat, încă din 1990, un astfel de apel la raţiune. El ar fi trebuit început nu în 2008, când l-a blocat Tăriceanu, ci chiar în 2005. N-a fost să fie. Iată că sub bagheta lui Emil Boc, mai împins de la spate, mai tras de urechi, s-a trecut la fapte. Rezultatul? Lideri sindicali mânuiţi de miliardarii cu interese politice au pus în mişcare echipele de gherilă urbană. Am văzut oameni din sistemul finanţelor susţinând că au primit pe "fluturaş" doar câteva sute de lei. Nam niciun motiv să mă îndoiesc. Dar, în graba bine regizată, reporterii au uitat să-i întrebe două lucruri. Primul: dacă şi-au îndeplinit obligaţiile de serviciu. Cu alte cuvinte, dacă au atras la buget sumele pe care, prin însuşi statutul lor, aveau obligaţia să le scoată din buzunarele corupţilor. Al doilea: dacă nu cumva salariul diminuat era şi rezultatul unor împrumuturi nesăbuite.
După 1990, românii au descoperit plăcerea intrării până la cot în banii băncilor. Pentru că asta înseamnă a te împrumuta: a băga în buzunar sume care aparţin altcuiva. Cei din domeniul finanţelor care s-au îndatorat imprudent ar fi trebuit să ştie mai bine decât alţii că nu există prânzuri gratuite. Într-un fel sau altul, vei plăti. Fără îndoială că mulţi români (inclusiv angajaţii de la finanţe) nu s-au împrumutat din simpla plăcere de a-şi burduşi portofelul. Mă mir, însă, că nu şi-au dat seama ce riscuri şi-au asumat. Ştiu foarte bine din propria mea familie, de la bunici şi de la părinţi, că a cere cu împrumut e ultimul lucru pe care trebuie să-l faci vreodată. E preferabil de-o mie de ori să rabzi, decât să intri cu capul în laţ.
Singurul împrumut pe care-l înţeleg e cel pentru a-ţi construi un apartament. Asta da, e o necesitate vitală, ba chiar un act de demnitate umană. Când aud, însă, de capitolul "nevoi personale", ridic uimit din umeri. Ce fel de "nevoi personale" poţi să ai încât să-ţi amanetezi liniştea? Mulţi români înţeleg prin asta concedii în străinătate ori investiţii în lucruri fără de care ar putea trăi foarte bine - organizarea de nunţi şi botezuri, de aniversări şi alte "mondenităţi ale săracului".
Nu judec şi nu condamn pe nimeni. Dar privind de vreo douăzeci de ani insectarul de ambiţii, orgolii şi fantasme din societatea românească nu pot să nu cad pe gânduri şi să exclam, Ã la Cocoşilă: "Dom'ne, suntem cam proşti!" N-am aroganţa reporterului american de radio, Rick Santelli care, în februarie 2009, referindu- se la decizia lui Barack Obama de a-i ajuta pe proprietarii ajunşi în imposibilitatea de a-şi achita datoriile, a exclamat: "Asta e America! Mă întreb câţi dintre voi aţi fi dispuşi să plătiţi rata vecinului care are o baie în plus şi nu mai poate plăti?". Din această întrebare cinică s-a născut un partid - The Tea Party - care dă frisoane întregii clase politice americane. Mă tem că la noi ţipetele indignate, fie şi pe teme vitale, n-ar produce mai mult de-un Partid al Apei de Ploaie.
Recomandările noastre
