Se împlinesc, în această perioadă, doi ani de când presa a început să vorbească despre iminenţa ajungerii crizei financiare în România.

E uşor să ne amintim de negaţionismul imberb cu care partidele parlamentare au întâmpinat această veste şi de felul în care, făcând abstracţie de ea, au continuat să supraliciteze promisiunile preelectorale.

Ne aflam în octombrie 2008, cu doar o lună înainte de alegerile generale. Toate taberele implicate se întreceau în a da proporţii hiperbolice unor finanţe stoarse deja de risipa anilor precedenţi şi unei economii epuizate de explozia pieţei imobiliare şi a salariilor.

Pentru a fi iluzionat că va putea primi ce-şi dorea şi ce i se spunea, vulgul trebuia, mai întâi, minţit că statul avea darea de mână şi rezervele unui nabab. Ocolind spectrul crizei, discursul demagogic şi-a urmat victorios calea. Consecinţele le cunoaştem. Ceea ce e mult mai interesant decât felul în care fanfaronada politică autohtonă a cuplat la ceea ce se anunţa drept un eveniment major al vieţilor noastre sunt gândurile care îi încercau pe doi intelectuali est-europeni la auzul veştii că ţările lor vor fi izbite de o recesiune economică fără pereche în ultima jumătate de secol.

Fostul preşedinte ceh Vaclav Havel şi eminentul critic literar Dan C. Mihăilescu vedeau în crahul care stătea să se producă o ocazie a mântuirii noastre colective. Potrivit lor, chiar dacă promitea să ne ducă la sapă de lemn, criza ne-ar fi făcut serviciul însănătoşirii spirituale. Săraci, aveam să ne câştigăm redempţiunea.

"Cultul creşterii economice cu orice preţ riscă să distrugă întreaga civilizaţie. Cultul schimbării permanente, al noutăţii, al creşterii cu orice preţ poate arunca civilizaţia în haos. Oamenii au nevoie de un fel de revoluţie existenţială, de un şoc, pentru a-şi regăsi sufletul", afirma Vaclav Havel, la un post de televiziune ceh, înainte ca vorbele lui să fie preluate de ziarul "Adevărul" în articolul "Visul american, transformat în coşmar" (8 octombrie 2008).

 "Lăsaţi criza în pace! Ea nu ne vrea răul! În ţara lui Păcală şi Tândală, unde nu există cultul economisirii, al muncii temeinice, al disciplinei şi al echilibrului în toate, o ţară care adoră improvizaţia, fentarea legii şi delirul consumismului până la autoanulare, orice criză e benefică. Criza ne responsabilizează, ne solidarizează, ne recalibrează. Pe noi, abia răul ne face conştienţi", spunea Dan C. Mihăilescu, citat în articolul "Celebrităţi în vremuri de criză" din "Evenimentul zilei" (11 octombrie 2008).

După doi ani de la debutul crizei, săraci precum economiştii au prezis că vom ajunge, ne-am putea întreba dacă, într-adevăr, pauperizarea ne-a "responsabilizat", ne-a "recalibrat" şi a adus cu sine acea revoluţie existenţială de care aveam nevoie pentru a ne "regăsi sufletul" - aşa cum, plini de romantism, cei doi literaţi sperau să se întâmple.

Ne-a ajutat oare restriştea materială să prosperăm spiritual? A stimulat involuţia economică o evoluţie metafizică? S-ar părea că nu. Răstigniţi în piroanele datoriilor făcute pe vremea când credeam buimaci în veşnicia prosperităţii, cu veniturile destrămate, rămaşi fără locuri de muncă, mizeria actuală numai benefică nu ne este.

 În luna septembrie 2010, aproape concomitent cu mitingul de pomină organizat de poliţiştii români în faţa Palatului Cotroceni, 40.000 de manifestanţi inundau străzile din Praga, oraşul lui Havel. Cu fluiere, clopoţele şi vuvuzele, demonstranţii formau un şarpe uman care unea piaţa Jan Palach de parcul Letna, după cum, pentru istorie, a consemnat ziarul "Lidové noviny".

Acest miting mamut atesta multe, mai puţin o reuşită arheologică în viaţa interioară a participanţilor: sărăcia nu-i inspirase să-şi regăsească sufletul pe cei 40 de mii de poliţişti, pompieri, funcţionari publici şi militari care luau parte la manifestaţie. Ba, din contră, le tulburase rostul şi îi transformase în nişte scandalagii.

Un cutremur financiar are efecte benefice în mediul economic (corectează pieţele, redistribuie mai eficient forţa de muncă, elimină firmele care supravieţuiesc înşelându-şi clienţii), dar e puţin probabil ca undele lui de şoc să ne apropie de acea viaţă autentică pe care unii intelectuali credeau că recesiunea avea să ne-o privilegieze.

După doi ani de criză, în această frumoasă utopie - bună să ne împace cu falimentele pe care le trăim - cine ar mai putea crede?