Puiule, să nu laşi pe nimeni să-ţi ocupe locul de parcare! Aşa, tatăl i-a transmis copilului cumplitul meşteşug al tâmpeniei, chiar cu preţul vieţii, cum spunea demult o reclamă la vin.

Tot aşa se manifestă cel mai bine blândeţea ortodocşilor locali, prin sfatul pe care orice părinte îl dă mai departe copilului ce pleacă în lume.

Poate că una din diferenţele moderne dintre om şi animal devine perfect vizibilă numai în prezenţa acestui filtru neîndurător. Cum se comportă individul faţă în faţă cu cestiunea locului de parcare? Dacă te-ai lua după cât de categoric sună discursurile în spaţiul public, ai putea zice că acesta este tărâmul altruismului fără prihană. Ai putea jura şi că nu aceştia sunt oamenii care pot umple o ţară întreagă de coji de seminţe.

Cei desprinşi de preocupările personale şi atenţi numai la binele general, cei pentru care dreptatea, egalitatea şi generozitatea trec înaintea pâinii şi chiar a iPod-ului. Dar, vai, zic vouă, generozitatea lor dăruieşte lumii mai degrabă înjurături şi pumni în gură, şuturi în fund şi portieră, urlete şi priviri care l-ar speria chiar şi pe Beria. Aceste reflexe de miliţian beat, de activist înfierbântat de puterea sa de reprezentant al poporului se văd zi de zi, seară de seară pe întreg cuprinsul ţării, as they say la meteo.

Deşi nimeni nu respectă proprietatea altuia, fiecare în parte se grăbeşte să-şi atribuie un colţişor din posesiunea întregului bobor, domeniul public. E ca şi cum s-ar juca Scaunele faza pe ţară, acel joc în care toţi încearcă să se aşeze, deşi există întotdeauna un loc în minus.

La fel şi cu această luptă continuă de cucerire a unui teritoriu care nu aparţine nimănui, pentru că este al Statului. Mesaje de ameninţare pe porţi, garduri, trotuare, desene imprimate cu o precizie înspăimântătoare pe asfalt, obstacole metalice, paznici care ar umple de sânge fără remuşcare orice intrus pe domeniul celor care simt nevoia să ridice garduri pe oriunde trec.

Să zicem că e normal să fie mai mulţi idioţi pe lume, pentru că, se ştie, Mama Tâmpiţilor e tot timpul gravidă. Dar foarte urâtă este transformarea monstruoasă prin care trec nişte fiinţe umane care par că ştiu să spună bună ziua pe stradă, nu mănâncă nici cu picioarele şi nici nu umblă cu încălţari din pungi.

Poate că e o stare aparte de bărbăţie, poate e un fior care te face să trăieşti mai intens pe care numai unii îl percep, să ridici ştergătoarele, să blochezi maşini, să spinteci sau să dezumfli cauciucuri, să rupi antene, să zgârii portiere şi să agresezi nişte oameni care au aceleaşi drepturi ca tine. Democraţia face ca aceste probe de mârlănie extremă să pară şi mai dezgustătoare, cu cât sunt practicate cu aceeaşi înverşunare aproape şi de bărbaţi şi de femei, indiferent de educaţie, rang social şi, lucrul cel mai grav, vârstă.

Că văd urangutani bătrâni cretinizaţi de comunism sărind la harţă din orice, încercând să pedepsească şi să facă morală cu oricine, nu mă miră. Mă sperie oamenii tineri care sunt la fel de maimuţe ca şi părinţii lor, mai violenţi, frustraţi şi absurzi decât un comandant de lagăr. Sunt unii cărora li se blochează creierul dacă nu pot parca în faţa casei, chiar dacă nu plătesc pentru asta şi chiar dacă legea spune ceva ce i-ar dezamăgi pe toţi aceşti Robin Cruzi. Şi dincolo de toate astea rămâne stupoarea în faţa renunţării generale la demnitate, onoare, bărbăţie de gentleman.

Nu cred că există ceva mai jalnic decât un bărbat care agresează măcar verbal o femeie, pentru un loc de parcare, să zicem. Gentileţea, relaxarea, fair-play-ul, bunul- simţ elementar sunt specii ameninţate de aceşti mutanţi, care merită să aibă capitala ţării lor la Sineşti.

Nesimţirea ca mod de viaţă este noul trend primăvară- iarnă. Iar următorul efect al încălzirii globale va fi supraaglomerarea tribunalelor. De aceea, îi rog pe toţi profeţii anonimi în viaţă, care oferă soluţii non-stop pe unde apucă şi dau în fandaxie de la atâta rafinament şi bune intenţii, să îşi rezolve problemele personale înainte de a parca şi să-şi înţepe regulat cauciucurile, ca să scape de ispită.

Şi dacă nu merge nici aşa, să încerce să-şi spargă singuri faţa pentru dreptate şi adevăr în fiecare dimineaţă. Şi pentru că speranţa moare întotdeauna ultima, îi anunţ că în următorii ani se aşteaptă stabilirea în România a 100.000 de pensionari norvegieni, ceea ce înseamnă cel puţin 400.000 de mii de cauciucuri în plus pentru popor şi toţi oamenii de bine, care şi închei.