Cât de departe se poate merge pe calea atacurilor la persoană? Există limite ale defăimării cuiva? Este huliganismul acceptabil în numele dreptului la opinie?

De ani de zile mă întreb cum este posibil să treacă neobservate atacurile furibund antisemite la care am fost şi sunt supus, cu o intensitate accentuată după noiembrie 2006, momentul condamnării regimului comunist. Este uluitor cum într-o ţară democrată poate fi reluată tema vinii de-a te fi născut cu un anumit nume sau cu o anumită genealogie.

Chiar şi în intervenţiile unor persoane publice pretins onorabile apar referinţe obsesionale la trecutul părinţilor mei ori al unor prieteni de idei (în genere falsificat prin hiperbolizare şi demonizare), la faptul că aceştia ar fi venit pe tancurile Armatei Roşii, că port o culpabilitate genetică etc.

Ereditatea mea nu s-a schimbat în toţi aceşti ani, dar s-a schimbat, devine tot mai limpede, optica unor oameni care păreau odinioară adepţii civismului democratic. Este ceea ce putem numi moralitate cu geometrie variabilă.

Deranjează, bănuiesc, implicarea mea şi a celor cu care împărtăşesc aceleaşi valori în acţiunea de decomunizare de pe poziţiile pluralismului liberal-conservator, antitotalitar şi anticolectivist. Am mai spus-o: comunismul în România, mai ales în ultimele sale două decenii de existenţă, a îmbrăţişat multe din temele favorite ale extremei drepte, s-a fascizat. Lucrul acesta a fost observat şi discutat de Monica Lovinescu în numeroase contribuţii din epocă la Radio Europa Liberă. Aceste intervenţii pot fi citite în volumele "Unde Scurte" precum şi în antologia "Etica neuitării".

Din păcate, unii dintre cei care au ales să o atace postum pe Monica Lovinescu (ori, mai nou, să-i bagatelizeze opera) uită ce-a scris distinsa gânditoare în anii ’70 şi ’80, modul în care a veştejit delirul xenofob-huliganic al unor E. Barbu, C. V. Tudor, N. Dragoş, M. Ungheanu, I. Lăncrănjan, Dan Zamfirescu, Paul Anghel, A. Păunescu, A. Silvestri şi alţi fruntelaţi.

Aş sublinia faptul că Monica Lovinescu a insistat mereu asupra similitudinilor de substanţă dintre comunism şi fascism şi a refuzat să stabilească ierarhii în ceea ce biograful lui Arthur Koestler, Michael Scammell, numeşte "imaginaţia morală a umanităţii".

Holocaustul şi Gulagul au fost crime absolute inspirate de proiecte ideologice exterministe. Cine se îndoieşte de aceste lucruri ar putea să (re)citească marele roman al lui Vasili Grossman "Viaţă şi destin", care a apărut recent în limba română la Editura Polirom. Din păcate, sunt foarte mulţi cei care în prezent aleg să ignore acest mesaj.

Apostolii extremei drepte se întâlnesc cu propagatorii noilor mitologii stângiste, în opoziţie ireconciliabilă cu valorile societăţii deschise. Îi uneşte un paseism confuz şi o frică de sfidările modernităţii. Oricât ar încerca să-şi raţionalizeze complicităţile ("alianţe temporare" dictate de scopuri imediate comune), rămâne un fapt că avem de-a face cu un amalgam exploziv. Nu este vorba (doar) de mine şi de prietenii mei, ci de atitudinea faţă de acele valori care definesc deschiderea euroatlantică, statul de drept, libertăţile civice şi care resping colectivismele gregare.

Citiţi numeroasele reacţii pe forumuri la textele unor intelectuali publici (H.-R. Patapievici, A. Pleşu, G. Liiceanu, M. Mihăieş, M. Cărtărescu) şi veţi vedea ce mlaştină imundă se găseşte acolo. Suntem martorii fabricării unei pseudo-istorii plăsmuite pe baza zvonisticii resentimentare şi a interpretărilor fanatic-urechiste, al cărei singur scop este intoxicarea publicului din România.

O astfel de istorie conduce la discursul despre culpele colective. Ea este fundamentul urii, al delirului ce poate cuprinde o societate. Radicalismul anticomunist al extremei drepte (fixaţia "iudeo-bolşevis mului") se înrădăcinează în universul tenebros al fabricaţiilor conspiraţioniste de tipul "Protocoalelor Înţelepţilor Sionului". Toate acestea renasc în spaţiul stângii (extremă şi nu numai), anti-anticomunistă, anticapitalistă, antiliberală şi tot mai vehement antisemită.

Pledoaria ecumenică pentru civilitate, din partea celor care cred în dialog, raţiune şi moderaţie, dar şi în demnitatea ireductibilă a persoanei umane (cu tot ceea ce înseamnă - respect, simpatie, compasiune şi caritas), e mai mult decât necesară. Revenirea la gândirea colectivist-tribală şi la categorii pre-moderne de judecare a individului, identificat nu prin conştiinţă, ci prin stigmat, nu poate fi ignorată.

Am numit acest sindrom voluptatea ticăloşiei. Este vorba de malaxorul turpitudinii, mecanismul stigmatizant care reuşeşte să coboare, să minimalizeze, să falsifice, să urâţească şi să înjosească (aproape) totul. Pentru lachei, nobleţea spiritului este o vorbă goală. Necrezând în nimic, ei îşi proiectează propria nimicnicie cinică drept normă a universului.