ORAŞUL DE VIS: Pe Lucian Sabados, ploieştenii îl cunosc atât în calitate de director al Teatrului „Toma Caragiu” din oraş, dar şi drept cel mai împătimit al jazzului şi preşedinte al Asociaţiei Culturale Jazz-Forum.

De aproape 54 de ani în oraşul lui Caragiale, artistul îi ştie fiecare ascunziş. Maestrul Sabados vorbeşte cu drag despre urbea sau, într-un interviu acordat pentru campania "Oraşul de vis", inţiată de evz.ro pentru a descoperi oraşul din România care oferă locuitorilor cele mai bune condiţii de trai.

EVZ: Cum a fost copilăria în oraşul Ploieşti? Care sunt locurile şi evenimetele de care îţi aduci aminte cu  plăcere? Aveai un loc deosebit în care îţi petreceai timpul? Lucian Sabados: În primul rând, liceul de muzică, acum liceul pedagogic, unde am studiat până în clasa a şaptea, unde am studiat pianul şi care era amplasat pe o stradă foarte frumoasă. Este o clădire foarte dragă mie cu spaţii deosebite, cum ar fi cel al secţiei de pictură. Tot din copilărie îmi amintesc de terenul de tenis - pentru că eu am făcut şi tenis de performanţă - era amplasat lângă rafinăria Astra.

Ca orice ploieştean care a trecut prin adolescenţă, nu pot uita bulevardul Castanilor şi fosta Piaţă Cuza, pe al cărei loc se află acum un mare magazin. Ploieştenii ştiu cel mai bine despre ce vorbesc. Este păcat că acel loc a dispărut odată cu sistematizarea făcută de comunişti în anii'60. Tot în zonă este o stradă care se numeşte Haşdeu unde sunt păstrate câteva clădiri foarte frumoase de început de secol 19.

Cel mai drag mie îmi este, totuşi, Parcul Tineretului unde am copilărit şi în care, în prezent, se află Sala Sporturilor. Înainte acolo era un câmp care, privit însă prin ochii copilăriei, semăna mai mult cu o junglă amazoniană. Acum el este un parc deosebit de frumos, dar eu pot spune că am pierdut acel spaţiu al copilăriei.

Cum erau oamenii şi cum îi sunt ei acum?Nu sunt altfel decât românii, ci doar poate puţin mai superficiali sau, cum spunea Caragiale, mai "Mitici", isteţi, poate pentru ceilalţi prea dinamici sau repeziţi. Suntem puţin în vârful peniţei, cu ironia la noi,  foarte spirituali, nu totdeauna foarte consistenţi, dar ştim să ne descurcăm foarte bine. Îmi sunt drag ploieştenii pentru că şi eu sunt ploieştean de trei generaţii.

Dacă aţi fi ghid pentru o zi în Ploieşti, ce aţi recomanda?În primul rând teatrul, aflat într-o zonă foarte plăcută a oraşului, apoi ar fi  Parcul Central, puţin cam modern, cam nou, care a pierdut amprenta de târg vechi şi elegant a Ploieştiului. În al treilea rând, i-aş invita din nou într-o zonă la fel de plăcută a Ploieştiului, nu departe de teatru, unde se află o casă veche de târgoveţi, din secolul XIX, clădire pe care ploieştenii o cunosc sub numele de Hagi Prodan.

Este ceva ce îi lipseşte oraşului?Da, îi lipseşte o dimensiune istorică. Ploieştiul şi-a pierdut din tradiţie prin acea sistematizare nemernică din anii’60 şi-a pierdut acea conotoaţie de oraş cu negustori bogaţi care şi-au investit banii şi au cosntruit lucruri frumoase.

Cum ar putea fi definit Ploieştiul în puţine cuvinte?Oraşul aurului cenuşiu. Nu aş vrea să îi spun al aurului negru, deşi aş fi îndreptăţit să o fac, având în vedere potenţialul petrolifer al Ploieştiului. În afară de petrol, aici este şi multă „inteligheţie”, aşa cum spunea ploieşteanul Caragiale.

Se mai ascultă jazz în Ploieşti?Se ascultă, pentru că am eu grijă să se asculte din 2003. Sunt un împătimit al jazzului şi aceasta este poate  una dintre cele mai mari realizări personale, alături de teatru, desigur. Urmează un teatru de păpuşi, ceea ce, pe vremurile astea poţi să spui că este de-a dreptul fabulos. Pe lângă reuşitele personale, sunt mându că am transformat un hobby într-o preocupare extrem de riguroasă  şi am dat în numai cinci ani, al doilea festival de jazz ca amploare, după cel de la Sibiu.

Ce nu ştiu oamenii despre oraşul dumneavoastră?Nu cunosc cât de mulţi oameni de valoare a dat Ploieştiul spiritualităţii româneşti, şi mă refer nu numai la teatru, la poezie, la muzică, nu mă refer numai la Caragiale, Toma Caragiu, Paul Constantinescu, în primul rând Nichita Stănescu. Puţină lume ştie că aceştia sunt plecaţi cu toţii din Ploieşti. De fapt, tocmai apropierea de Bucureşti a generat acest val de  migraţie dementă, de transfuzie, care ne-a făcut să pierdem, la nivel local, multe valori. Dar, am dat spiritualităţii româneşti extrem de mulţi oameni importanţi şi nu mulţi ştiu asta. În rest, numele Ploieştului este strict asociat cu ideea de oraş eminamente industrial, în mod absolut nedrept. 

Şi o legendă locală?Ploieştiul are o legendă a bătrânului Culae, despre care se spune că a fost primul care a stat la originea oraşului. Până ca Mihai Viteazul să îi ducă renumele mai departe, Ploieştiul era cunoscut drept „târgul lui moş Culae”.