Ce este violenţa? De unde vine ea? În ce scop e folosită? Istoria recentă a României are câteva momente exemplare din care putem extrage fie veninul, fie leacul.

Mineriadele nu livrează un concept nou pe harta violenţelor. Ele întruchipează o mai veche formă de protest. Revolta muncitorească, manipulată cu grijă în istoria partidelor comuniste, a fost utilizată mereu în lupta de clasă.

„Poporul trebuie să acţioneze ca o forţă ordonată şi organizată”, obişnuia să spună Ion Iliescu, proiectând un imaginar militar asupra societăţii civile. În primele luni ale anului 1990, s-a făcut o insidioasă trecerea de la bucuria despărţirii de comunism la patosul mâniei proletare şi redescoperirea vechilor „tovarăşi de drum”. Într-o democraţie tânără şi „originală”, violenţa a ieşit la suprafaţă pentru a intimida bătrâna democraţie, cea cu rădăcini antebelice şi interbelice. Sprijinul acordat partidelor istorice, la rândul lor anemiate prin exil sau detenţia forţată a membrilor lor în închisorile patriei, trebuie anihilat. În locul argumentului şi al dialogului între indivizi, s-a recurs la forţa contondent-plebiscitară a gloatei.

Târnăcopul, lopata, bâta sau ranga au devenit ustensile ale ordinii publice. Ascendentul forţei brute asupra forţei dialogal-argumentative a căpătat, în contextul mineriadelor, semnificaţii pseudo-soteriologice. „Salvarea naţiunii”, credeau unii, nu putea veni decât pe culoarul Valea Jiului-Bucureşti. Şi în acest context cum am putea oare defini violenţa?

În primul rând, ca eşec al raţiunii dialogale. Mai mult, agresivitatea fără egal a zilelor de 13-15 iunie 1990 a fost o expresie a urii colective. Mai întâi, ura faţă de celălalt - cel care face opinie separată. Apoi ura faţă de ataşamentele sale neîmpărtăşite; ura faţă de diferenţa care-l scoate din statistică şi consensul impus; ura faţă de istoria celuilalt şi dispreţul faţă de potenţialul său de prezent şi viitorul. În genere, ura faţă de orice diferenţă care face diferenţa.

Un alt ingredient la fel de puternic a fost frica. Frica faţă de necunoscut. Frica născută din conştientizarea faptului că celălalt e probabil mai adaptat la lumea liberă. Frica faţă de schimbarea căreia nu-i poţi face faţă. Teama că timpurile noi, cu graniţe deschise şi competiţie neînfrânată, ţi-ar putea lua puterea de odinioară. Oroarea de a trăi încolţit de ceilalţi şi de propria-ţi frică. Frica faţă de istoria care poate fi - uneori - neîndurătoare.

În sfârşit, pe lângă ură şi frică, violenţa a mai avut în zilele de 13-15 iunie şi ingredientul minciunii - un stigmat indelebil al propagandei comuniste. România a trăit atunci sub falsul retoric al agitatorilor din presă care descriau omul liber ca pe un duşman perfid şi neobosit. Demonizarea Pieţei Universităţii a sfârşit, după câteva luni, cu apoteoza virulenţei extralegale.

„În locul argumentului şi al dialogului între indivizi, s-a recurs la forţa contondent-plebiscitară a gloatei. Târnăcopul, lopata, bâta sau ranga au devenit ustensile ale ordinii publice.“, CĂTĂLIN BUCIUMEANU, eseist

Citiţi şi:

România anului ’90, un caz de tranziţie ratată

Asasinarea speranţei: Reflecţii despre mineriade Mineriadele anului 1990, democraţia sub bâte

Remember 1990: un argument Cronologia violenţelor

Mecanismele de manipulare practicate de putere

Piaţa Universităţii - Zona zero a solidarităţii

Horia-Roman Patapievici: Revendicarea esenţială a Pieţei era o ordine bazată pe libertate

Figurile Mineriadei aflate pe baricada guvernamentală

Victime fără vină: Elevi, cofetari, matematicieni

Dezbatere publică: “Mineriadele între violenţa stradală şi rezistenţa civică”

Omul din subterană: un memento cinematografic

Marş cu panseluţe şi dulceaţă, spre casa lui Ion Iliescu

Dezbatere EVZ: „De ce ați ales exilul după Mineriadă