De mai bine de trei ani, Chris este voluntar al Peace Corps şi trăieşte în România. Cu accent de ardelean, americanul vorbeşte o română foarte limpede, pigmentată cu expresii bihorene.

„Eu niciodată nu am fost bun la limbi străine. Niciodată. Primeam note care pentru voi ar fi note de şase, la fiecare curs de spaniolă şi de italiană. Şi când am ajuns aici am zis "Gata. Învăţ ca lumea limba română". Şi m-am străduit”, povesteşte Chris, care spune că învăţarea limbii române este una dintre cele mai mari realizări ale sale.

Înainte de a ajunge pe aceste meleaguri, Chris Fontanesi trăia în San Diego, avea propria firmă la 23 de ani şi, în linii mari, îi mergea bine. Însă la un moment s-a hotărât să încerce altceva: a intrat în Peace Corps şi a fost trimis în România. "Nu făceam nimic: trăiam, mâncam, dormeam"

„Eram acasă şi voiam să fac ceva. Noi avem o expresie: „voiam să fac ceva mai mare decât mine”. Mă simţeam ca şi calul moţilor: mă duceam la lucru şi mă duceam acasă. Şi în fiecare zi era exact la fel. Nu făceam nimic: trăiam, mâncam, dormeam. Şi am aflat despre Peace Corps. Am aplicat şi peste trei-patru luni am primit scrisoarea asta dacă nu vreau să mă duc în România”, spune tânărul de 26 de ani.

În San Diego, avea o firmă de „business continuity plans”: un nume pompos, dar o muncă destul de plicticoasă, după cum spune Chris. Practic, el concepea planuri care să coordoneze raporturile dintre angajaţii firmelor mari în situaţii de urgenţă, astfel încât toată lumea să ştie cum să reacţioneze. "Nu aveam datorii la bănci, nu aveam nevastă, nu aveam copii: nimic nu m-a oprit"

„În America e foarte uşor să deschizi o firmă. Durează o oră să faci hârtiile şi peste două zile ai firma. Mergea bine, dar era plictisitor. Nu voiam să trăiesc doar ca să lucrez sau să trăiesc pentru bani. Şi aveam posibilităţi: nu aveam datorii la bănci, nu aveam nevastă, nu aveam copii, nimic nu m-a oprit. Şi părinţii m-au sprijinit. Mi-au zis: „Hai, du-te””, îşi aminteşte.

Prima oprire a fost la Ploieşti: „Timp de 10 săptămâni am primit de dimineaţă până la amiază ore de limbă română, iar după-masa aveam training pentru Peace Corps”.

A fost repartizat apoi la Beiuş , în judeţul Bihor, pentru a lucra alături de fundaţia Habitat for Humanity, care renovează şi construieşte case pentru persoane defavorizate.

Timp de şase luni de zile a locuit în casa preotului ortodox din Beiuş: “De fiecare dată când ajungeam seara acasă, ei (preotul şi preoteasa – n.r.) îmi pregăteau mâncare. Şi cum mă aşezam la masă, începeam discuţii despre religie, despre politică şi fiindcă ei aveau răbdare cu mine am învăţat foarte mult. Stăteam la masă de la şase seara până la 11 seara numai vorbind. Erau oameni foarte calzi”. Chris Fontanesi şi preotul ortodox din localitatea Beiuş

În Beiuş, Chris a lucrat la biroul local al Habitat for Humanity la diferite programe derulate de fundaţie, inclusiv pe şantier. În localitate a fost construit un cartier întreg pentru romi, iar la Oradea Chris a coordonat peste 500 de voluntari care au ridicat 20 de case.

După cele şase luni în care a stat la preotul din localitate, americanul s-a mutat la o familie care avea o casă ceva mai spaţioasă: „Tiţă şi Titi. Încă vorbesc cu ei. Mi-am făcut prieteni buni acolo şi mi-e ruşine că nu pot să mă duc înapoi atât de des pe cât vreau eu şi vor ei. Ieri, cei de la Beiuş mi-au zis că făceau mici şi m-am gândit că nu pot să mă duc până acolo să mănânc mici cu ei. Eu cred că Tiţă e cea mai bună bucătăreasă din lume”, spune Chris, înnebunit după varza „a la Cluj” pe care ea i-a gătit-o la Beiuş. „Oamenii de acolo sunt nemaipomenit de buni, de simpatici, ne-au acceptat în comunitatea lor”, spune el despre beiuşeni. „Fiindcă mi-a plăcut liimba română foarte mult, ei erau săritori să mă înveţe mai multe cuvinte, expresii şi cum să mă descurc”, povesteşte el. "Casa, mama, tata, fraţii şi prietenii mei mă vor aştepta"

De un an de zile, de când Peace Corps l-a adus în Bucureşti pentru un post numit „Liderul Voluntarilor”, îşi împarte timpul între Habitat şi Peace Corps. În mod normal, voluntarii PC nu stau într-o ţară mai mult de doi ani de zile. Însă Chris a decis să îşi prelungească şederea cu încă un an.

„Când am rămas pentru al treilea an mă gândeam că eu pot să fac o diferenţă prin munca mea voluntară. Şi chiar simţeam că puteam să mă descurc mai bine cu proiectele acum: am câştigat experienţă şi acum ştiu şi limba română mai bine. Sunt mai de folos pentru Habitat şi îmi place foarte mult ceea fac. Am 26 de ani. Am zis „de ce nu”? Casa, mama, tata, fraţii şi prietenii mei mă vor aştepta. E încă un an din viaţă, nu e o problemă”, explică el.

În curând, Chris o să îşi prelungească şederea în România pentru a doua oară. Chris, alături de un localnic dintr-un sat bihorean Acum locuieşte în centrul Bucureştiului, într-o garsonieră pusă la dispoziţie de Peace Corps. În afară de cazare, primeşte o sumă de bani din care să se poată întreţine. Voluntarii Peace Corps sunt plătiţi la nivelul salariilor din ţara în care se duc să lucreze.

„Nu suntem plătiţi ca americani. Suntem plătiţi ca români. Fiecare voluntar primeşte cât ar primi colegul lui de serviciu”, spune el. „Nu venim pentru a câştiga ceva. Şi asta e o problemă: lumea crede că noi câştigăm ceva. Eu îl cunosc pe un om care de un an de zile mă tot întreabă ce câştig din asta”.

„Cu banii pe care îi primim trăim ca români normali. Primim un salariu care e mediu, avem un apartament asigurat, avem ce să mâncăm. Şi primim o sumă mică de bani ca să cumpărăm mâncare şi haine, să plătim întreţinerea”, explică el. Despre români: "sistemul e cumva împotriva lor"

Chris spune că România „îi este dragă” datorită oamenilor pe care i-a cunoscut aici. „Am întâlnit şi întâlnesc oameni care sunt atât de buni, cu atât bun simţ, calzi. În America, dacă cineva necunoscut vine la tine la uşă să te întrebe ceva, acolo rămâne. De multe ori chiar dacă un vecin ar veni la tine acasă să întrebe nu ştiu ce, rămâne la uşă. Nu intră în casă. Dar aici intră în casă, bea şi cafea, mănâncă, stă să povestească. Comunitatea e mai strânsă cumva. Şi asta mi-a plăcut foarte mult”.

În schimb, crede că meritocraţia şi România nu au prea multe lucruri în comun: „În România, şi oamenilor buni le e greu. Încă există un sistem în care oameni care sunt foarte buni nu întotdeauna ajung să trăiască bine. Ceea ce e foarte frumos la mine acasă e că dacă eşti oleacă deştept, dacă munceşti, poţi să câştigi destul de bine ca să nu îţi fie aşa de grea viaţă. Ai oportunităţi. Aici cunosc oameni care sunt foarte deştepţi, foarte harnici, şi sistemul e cumva împotriva lor”.