Valer Dorneanu, politician social-democrat şters şi jurist obscur, are prima şansă să fie trimis de Camera Deputaţilor judecător la Curtea Constituţională.
Andreas Vosskuhle a fost ales de Bundestag, în urmă cu două luni, preşedintele Curţii Constituţionale Germane la propunerea Partidului Social-Democrat German (SPD), fratele ideologic al PSD.
Carierele celor doi nu seamănă deloc: în timp ce Dorneanu a fost un consecvent abonat la sinecuri politice de la Ion Iliescu sau Adrian Năstase, Vosskuhle a fost profesor şi rector la una dintre cele mai prestigioase universităţi din lume, Freiburg, acolo unde au predat, filosofii Edmund Husserl şi Martin Heidegger.
Andreas Vosskuhle a primit votul parlamentarilor germani după ce un alt nominalizat al SPD a fost respins de creştin-democraţi din cauza opiniilor sale despre tortură şi manipularea celulelor stem. Mi-ar plăcea să aud astfel de argumente, adaptate bineînţeles la realitatea românească, pentru respingerea unui candidat la postul de judecător la Curtea Constituţională.
La noi, alianţele subterane şi maşina de vot sunt cele care fac peste noapte judecătorii la Curtea Constituţională. Recrutarea judecătorilor constituţionali este, în democraţiile vechi, un proces transparent care evaluează competenţa, dar şi caracterul candidaţilor. Există chiar liste de virtuţi pe care sunt obligaţi să le întrunească nominalizaţii: spre exemplu, în Constituţia Beninului, o îndepărtată şi tânără democraţie africană, aceştia trebuie să dea dovadă de „moralitate şi decenţă”!
Mă aşteptam ca Traian Băsescu şi PDL să înceapă reforma constituţională, ai cărei promotori s-au declarat în campania electorală, cu o dezbatere publică despre rolul instituţiei şi despre criteriile de selecţie a candidaţilor. Dar Băsescu şi Boc şi-au amintit de locurile vacante de la Curtea Constituţională doar când guvernul a constatat că are nevoie de un vot favorabil pe legile austerităţii.
O motivaţie politică şi conjuncturală care nu poate fi nicidecum motorul vreunei schimbări în bine. Despre ce bună-credinţă, decenţă sau reţinere în folosirea puterii poate fi vorba la judecătorii constituţionalişti români atunci când aceştia desfiinţează instituţii ce le cercetează trecutul şi averile?
Curtea Constituţională a României a devenit un actor politic intruziv, care dictează ce au voie să facă şi ce nu parlamentul şi executivul, şi un scut pentru foştii informatori ai Securităţii şi politicienii suspectaţi de corupţie. Abuzând de putere, deciziile acesteia fiind inatacabile, Curtea Constituţională dă uneori impresia că a devenit ea însăşi o ameninţare la adresa statului de drept, luând decizii pe baza intereselor politice şi personale, ignorând interesele generale ale societăţii.
Ultimul exemplu este declararea ca neconstituţională a Agenţiei Naţionale de Integritate, instituţie care verifica averile şi interesele demnitarilor, inclusiv pe ale judecătorilor constituţionali.
Câteodată stă în puterea oamenilor să dea o nouă formă instituţiilor. Este acesta cazul noilor nominalizaţi? Teodor Meleşcanu (PNL) şi Valer Dorneanu (PSD) ar întări renumele Curţii, de cimitir al elefanţilor din politică. Ştefan Minea pare că are ca atuu calitatea de fost coleg de catedră al premierului Boc, din moment ce la audieri s-a prezentat mai slab pregătit decât contracandidatul său din partea PSD, Valer Dorneanu, cum remarca Cristian Ghinea în „Dilema Veche”. Iar Iulia Motoc, propusă tot de PDL, fost raportor la ONU, ar părea mai degrabă un cunoscător al dreptului internaţional decât un jurist antrenat în hăţişurile Constituţiei României.
Dacă aceşti patru candidaţi ar fi fost propuşi în legislativul Germaniei sau al Italiei, unde parlamentarii sunt obligaţi să aleagă doar dintre jurişti reputaţi, cu 25 de ani de experienţă în domeniu, nu ar fi avut nicio şansă să ajungă judecători constituţionali.