Scriam înainte de ultimele alegeri prezidenţiale că ar fi fost mai bine ca Traian Băsescu să nu mai candideze pentru al doilea mandat.

Spuneam atunci că oferta sa politică era deja epuizată: făcuse tot ce putea el face în slujba instituţiilor statului. Mai mult decât Emil Constantinescu, dar nu destul de mult pentru a învinge hidra securisto-economico-mediatică, cea care l-a învins pe cel dintâi.

Şi acum cred că epoca Băsescu s-a terminat, de fapt, şi că miracolul victoriei sale în alegeri contra formidabilei coaliţii constituite împotriva sa n-a însemnat decât o ciudată supravieţuire după moarte. Aliaţii săi politici au rămas în acest moment foarte puţini, de fapt s-au redus la propriul partid.

Mult mai grav e că şi marele său aliat, cetăţeanul de rând, care l-a scos în ultimii ani basma curată la referendumuri şi alegeri, îl părăseşte acum, căci goliciunea înconjoară, dar foamea dă de-a dreptul...

Cum spunea într-o emisiune recentă, Traian Băsescu, personal, nu mai are nimic de pierdut. E adevărat, dar nici nu mai poate spera să câştige ceva. Cei câţiva ani de guvernare pe care-i mai are n-au cum să mai fie pozitivi. Instrumentele pe care preşedintele le are la îndemână sunt acum tocite şi, mai ales, uzate moral.

PDL, care s-a hotărât în ultima vreme să spună adevărul şi să facă ce se mai poate face, va trebui să-şi amintească vechea zicală „dreptul umblă întotdeauna cu capul spart”. Nu trebuie să se aştepte, ca răsplată a sincerităţii sale, la vreo coroană de lauri. Nici măcar dacă România se va redresa economic.

De-acum încolo, PDL va rămâne în ochii tuturor ca partidul care taie din salariile şi pensiile oamenilor. Dacă Băsescu nu mai are nimic de pierdut, partidul său, care n-are alt sprijin decât la Cotroceni, va suferi la proximele alegeri o severă cură de slăbire. Ba chiar şi înainte: deja se anunţă plecări în grabă de pe corabia avariată. Căci PDL nu e un partid doctrinar, ci mai ales unul de oportunişti.

Trebuie, deci, să ne aşteptăm, ca urmare a actualei crize economice, la o schimbare drastică a eşichierului politic în viitorul previzibil. Subţierea PDL ca urmare a guvernării în vreme de criză (dar şi ca urmare a lipsei de reformă internă şi de asumare a unei doctrine de dreapta mai ferme) va face loc considerabil partidelor care sunt acum în opoziţie. Ele nu vor forţa imediat intrarea la guvernare. Vor lăsa preşedinţia şi guvernul Boc să focalizeze până la capăt toate nemulţumirile, să se uzeze până la ultimele iţe. Dar la primele semne de redresare - poate în toamnă, poate la anul - trebuie să ne aşteptăm la un nou asalt al „celor 322”, la o nouă încercare de debarcare a preşedintelui. Şi de data asta trebuie să ne aşteptăm şi ca ea să reuşească.

Cum se întâmplă de atâtea ori, dacă măsurile de austeritate de azi vor da roade, de aceste roade nu se vor bucura cei care le-au iniţiat, ci cei care le-au criticat. Căci aşa se scrie istoria. Este posibil, deci, ca actualul preşedinte să nu reziste până la capătul mandatului său. Chiar dacă va rezista, cel mai probabil e ca el să piardă puterea reală ca urmare a căderii guvernului pe care-l girează.

Odată cu asta, o epocă din istoria postdecembristă se va încheia. O analiză a acestei epoci ar cere luciditate şi obiectivitate, lucruri rare în viaţa intelectuală de azi. Va trebui să ne distanţăm de evenimente şi să lăsăm ochelarii de cal ai pasiunilor deoparte ca să putem situa istoric controversata şi obsedanta personalitate a actualului preşedinte.

Abia după ieşirea din scenă a lui Traian Băsescu vom putea spune că tranziţia s-a terminat. Aş vrea să pot profeţi acum o epocă mai normală, intrarea în scenă a unor noi partide, a unor oameni tineri, pragmatici, decişi să termine cu corupţia şi lipsa de principii ale predecesorilor.

Din păcate, mă tem că peisajul va arăta altfel. Politicienii tineri pe care- i văd la emisiunile de televiziune par carnasiere mai specializate şi mai lipsite de scrupule decât cei bătrâni. Ultimii mai credeau în ceva, chiar dacă în „idealurile socialismului”, asemenea lui Iliescu. Cei tineri nu mai par să creadă decât în prosperitatea proprie, chiar şi cu preţul sărăciei generale.

Vom vedea, mai mult ca sigur, o ieşire la suprafaţă a tandemului PSD-PNL, care se va rupe şi se va antagoniza în goana după resurse. Vom asista la continuarea unei vieţi parlamentare politicianiste, un circuit închis de interese pe care nimeni şi nimic nu le va putea descâlci. Între timp, vom trăi şi noi pe lângă ei.