Pe 21 mai, de ziua Sfinţilor mari Împăraţi, întocmai cu Apostolii, Constantin şi Elena, s-au împlinit 19 ani de când a fost asasinat Ioan Petru Culianu.

A fost împuşcat în cap, cu un pistol de calibru mic, într-o toaletă din Facultatea de teologie a Universităţii din Chicago. În ciuda eforturilor poliţiei şi ale FBI, făptaşul nu a fost niciodată descoperit.

S-a speculat că asasinatul a fost pus la cale ori de Securitate (pentru că profesorul Culianu se manifestase politic împotriva regimului Iliescu), ori de legionari (care ar fi dorit să-l pedepsească pentru poziţia lui Culianu faţă de ei), ori de un fanatic (pentru motive religioase), ori de un dement (pentru motive inscrutabile).

Dacă ar fi trăit, Culianu ar fi împlinit anul acesta 60 de ani (s-a născut la Iaşi, în 15 ianuarie 1950). Însă foarte puţini înţeleg că, dacă ar fi trăit, Culianu ar fi devenit, în momentul de faţă, singura valoare intelectuală românească capabilă să adune laolaltă faima de savant universal a unui Mircea Eliade, strălucirea de profunzime filozofică a unui René Girard şi vâlva de brilianţă intelectuală a unui Umberto Eco.

Ar fi fost respectat în mediul academic ca Eliade, chestionat asupra sensului lumii ca Girard şi citit în tiraje de masă precum Eco. Ar fi fost valoarea noastră universală numărul unu. Asasinarea lui a fost un stânjenitor fapt divers pentru Universitatea din Chicago care, azi, nu mai vrea să ştie nici de Culianu, nici de Eliade (decanul de la Divinity School a refuzat în mai multe rânduri amplasarea unui bust al lui Mircea Eliade acolo).

Pentru cultura europeană în general şi pentru români în special a fost o catastrofă. Doar că nici cultura în general, nici românii în special nu ştiu ce au pierdut. Cultura pentru că nu are conştiinţă de sine, românii pentru că nu au memorie.

Cu câteva excepţii, aniversarea a şaizeci de ani de la naşterea lui Ioan Petru Culianu a trecut neobservată. A consemnat-o Jurnalul Cultural (TVR Cultural) şi a rememorat-o Adevărul în legătură cu apariţia cărţii mele Ultimul Culianu, lansată în chiar ziua tristei aniversări a morţii sale. Evenimentul zilei, ziarul unde scriu săptămânal, nu a suflat niciun cuvânt. A făcut în schimb evenimente de prima pagină din două cărţi de la care s-a sperat să stârnească scandal pentru că înjură câţiva intelectuali cunoscuţi.

Oricât ne-am zbate să ne depăşim condiţia, la noi prima pagină rămâne mereu rezervată flegmelor. Ceea ce dovedeşte încă o dată că memoria noastră nu reţine decât eroizările de manual şi jubilaţia faţă de proliferarea deriziunii.

Cum Ioan Petru Culianu nu a fost nici voievod, nici erou naţional şi nici nu a făcut dezvăluiri senzaţionale despre oamenii zilei, merită pe bună dreptate uitat. În maldărul de aberaţii care ne ocupă zilnic minţile nu mai e loc de vreun gând legat de una dintre marile frumuseţi intelectuale care s-a născut printre noi, în ultima jumătate de veac.

Ioan Petru Culianu a fost de la început un talent excepţional, pe care o putere de muncă uriaşă, un fler metodologic ieşit din comun şi un talent morfologic cum numai Goethe şi Frobenius au avut l-au transformat, spre sfârşitul vieţii, în geniu.

Noica spunea că geniu este omul care înţelege orice îşi propune, memorează tot ce vrea şi poate exprima tot ce gândeşte. Culianu a înţeles în chip original toate disciplinele prin care curiozitatea sa nemăsurată l-a mânat; putea să memoreze cărţi întregi fără notiţe ajutătoare şi putea dispune la comandă de totalitatea memoriei sale profesionale; iar exprimările sale clare, economice şi definitive arată că gândurile sale cele mai adânci puteau trece fără rest în substanţa scrisului său.

Avea un spirit inchizitiv, neastâmpărat, exhaustiv şi combinatoriu. Soluţiile sale nu erau doar inteligente, erau şi ingenioase; îl admirai, văzând cum şi le susţine, nu doar aşa cum îi admiri pe erudiţi, pentru temeinicie, ci (şi) aşa cum îi admiri pe magicieni, pentru prestidigitaţie.

Media activităţii lui s-a situat mereu la vârful prestaţiei colegilor săi de disciplină profesională, ceea ce i-a adus enorme inimiciţii. În plus faţă de competenţă profesională, cărţile sale, ca şi persoana sa, erau în mod contagios carismatice. Un nu ştiu ce antrenant şi detectivistic se degaja din demonstraţiile sale cele mai tehnice.

Dacă clasificările sale din cartea despre gnoze sunt interesante, ideea arborelui gnozei e şi spectaculoasă, şi strălucită. Toate teoretizările sale posterioare anilor 1988-1989 sunt atât de briliante, încât par stranii şi, prin stranietate, neverosimile.

Tezele sale finale sunt toate provocatoare şi paradoxale, dacă e să amintesc aici numai de teza identităţii tuturor sistemelor de gândire în sistemul lor de generare, de teza modificării viitorului prin producerea unor modificări controlate în sistemul religiei ori de teza inseparabilităţii temporale a tuturor epocilor istorice în mintea umană.

Gândirea ultimului Culianu fusese atinsă de o combinaţie stranie de geniu ştiinţific, profetism oracular şi perfecţiune tehnologică. Iar de toate acestea nu s-a ales nimic. Nici măcar amintirea că un astfel de om extraordinar a trăit printre noi. Iar acest lucru constituie cea mai necruţătoare judecată asupra noastră.