Un tânăr intelectual - apolitic, apartinic, dar de-o remarcabilă rectitudine morală - m-a abordat imediat după adoptarea legii lustraţiei: „De ce numai cinci ani? De ce să interzici doar pe o perioadă limitată accesul în funcţii publice unor oameni vinovaţi de crime politice cu efect durabil? Să nu se întâmple ce s-a întâmplat cu puşcăriaşul-actor dintr-un film recent: să revină la vechile metehne imediat ce i s-a redat libertatea...”.

Observaţia tânărului meu prieten e corectă atât în litera, cât şi în spiritul ei. Ea surprinde o realitate şi un adevăr pe care legea actuală, prin însăşi denumirea ei, o pune între paranteze. Aşa e: nimeni nu garantează că în cinci ani sunt anihilate ticăloşii practicate timp de-o viaţă.

Ce nu se vede cu ochiul liber e esenţa morală a legii. E un gentlemen’s agreement, un pact etic între două entităţi care-ar trebui să participe, în egală măsură, la curăţarea spaţiului public. Asta, desigur, în teorie. În practică, lucrurile sunt infinit mai complicate şi, de cele mai multe ori, dizgraţioase.

Nicio lege din lume nu poate şterge efectul devastator al acţiunii neocomuniştilor lui Iliescu. În locul normalităţii de tip polonez, am ales calea minciunii, a prădăciunii şi ticăloşiei morale. (În paranteză fie spus, această republică de pani ar trebui luată drept etern exemplu pentru români, şi nu iluzoriile înrudiri cu ţări unde, altminteri, suntem trataţi ca nişte paria, ca de pildă Franţa.)

Tot felul de asociaţii ale pensionarilor au acaparat azi televiziunile, dar n-am văzut, la începutul anilor ’90, nicio obiecţie. Atunci, când Iliescu a trudit la salvarea activiştilor şi securiştilor, scoţându-i la pensie, n-a ieşit să protesteze nimeni.

Asistam cu toţii, pensionari şi nepensionari, perfect indiferenţi la antilustraţia desfăşurată sub ochii noştri, complici făţarnici ai unei a doua lovituri de stat menite să arunce în aer, pe multe decenii, România. Ne amintim că la începutul anilor ’90 sistemul de pensii al ţării era cât se poate de solid. În ciuda avertismentelor venite, încă de atunci, din partea organismelor internaţionale, pe poarta larg deschisă pentru şobolănimea securisto- activistă s-au furişat sute de mii de bărbaţi şi femei în floarea vârstei, brusc obosiţi de cât socialism construiseră.

Câţiva ani, le-a mers şi lor bine. Când sacul a început să se golească, au izbucnit protestele, grevele, injuriile la talk-show-uri. Mentalitatea persistă până în clipa de faţă.

Câteva cunoştinţe în ale căror judecăţi am deplină încredere mi-au spus că nu e lună în care vecinii pensionaţi în condiţiile evocate mai sus să nu le abordeze cu un ton uimit: „Cum, doamnelor, aţi împlinit cincizeci de ani şi încă nu v-aţi pensionat?”. Aceasta e mentalitatea în România, aceştia sunt oamenii care înţeleg solidaritatea ca pe un drum cu sens unic: dinspre banul public spre ei.

Cunosc indivizi perfect sănătoşi care, din 1990-1991 încoace, ard gazul de pomană, prăbuşiţi într-o letargie din care ies doar în ziua când vine poştaşul cu banii şi atunci când se dau la televizor emisiuni cu demonstraţiile antiguvernamentale. Singura lor legătură palpabilă cu lumea e cuponul de pensie, folosit ca passe-partout în mijloacele de transport, la spectacolele anumitor instituţii culturale şi ca act de legitimare a non-existenţei. N-ar fi o dramă că la întrebarea „Ce-aţi făcut în ultimii douăzeci de ani?” îţi replică muţeşte. Tragedia e că nu ştiu să-ţi spună nici ce-au făcut în anteriorii treizeci.

Efectele legii lustraţiei - care trebuia totuşi votată - nu vor fi nici spectaculoase, nici eficace şi nici nu vor reprezenta o terapie morală. Cine a avut de profitat de amnistiile pro-securiste şi procomuniste garantate de Iliescu a făcut-o deja. Ofiţerii poliţiei politice şi personalul plătit al fostului partid comunist şi-au asigurat bătrâneţile fie intrând în afaceri cu statul, fie profitând de pensiile generos oferite de politrucii din rândul al doilea.

În fapt, de la primul la ultimul activist şi securist, toată această pegră beneficiază de pensii speciale, de cadouri abuzive care nu reflectă munca, ci sunt oglinda efortulului de a distruge un întreg popor.

Ca în multe situaţii, există o ironie a sorţii: e posibil ca unul din lustrabili să fie Ion Iliescu însuşi. Nu în calitate de ruinător al României, nici ca promotor al neocomunismului mineresc, nici ca maestru suprem al învrăjbirii unor categorii de români împotriva altora. Pe acelea nu i le mai ia nimeni. Ci în mult mai modesta poziţie de preşedinte al Colegiului Naţional al Instituţiei Revoluţiei Române (cinică fabrică bugetoforă născută din neruşinata sete de autocelebrare a complotiştilor din decembrie 1989). E o întâmplare care spune totul de spre felul în care, în România, orice tragedie se încheie ca o farsă şi orice farsă e doar pretextul grotesc pentru noi şi noi tragedii.