Celebrul regizor britanic, preşedinte al juriului în anul în care Mungiu a luat Palme d'Or, spune că regretă epoca în care Hollywood-ul producea filme inteligente.

Stephen Frears (69 de ani) vorbeşte scurt şi la obiect şi ruinează interviurile TV, şopteşte complice o ziaristă în vârstă, înainte de întâlnirea jurnaliştilor cu regizorul britanic. Se adevereşte că Frears e destul de zgârcit la vorbă, dar suficient de spumos încât să facă fericit orice ziarist şi, deşi exclamă că urăşte glumele altora pentru că nu ştie dacă râde când trebuie, face una (bună) la două-trei fraze.

Acum trei ani, cineastul era cel mai important om de pe Croazetă, ca preşedinte al juriului competiţiei – atunci i-a oferit Palme d'Or lui Cristian Mungiu, pentru „432” - şi presa întreagă vâna cu sârg o simplă declaraţie a sa. Acum s-a întors cât se poate relaxat, spune, cu „Tamara Drewe” (în afara competiţiei), o comedie despre relaţii filmată într-un peisaj superb, cu Gemma Arterton, Luke Evans şi Dominic Cooper în distribuţie.

Într-un interviu acordat în exclusivitate pe România, regizorul unor filme ca „Legături periculoase”, „High Fidelity” sau „Regina” (Helen Mirren a luat Oscarul pentru rol) vorbeşte despre eşecul său la Hollywood, despre tsunami-ul „Avatar” şi despre bătrâneţe.

„Nu mai am bodyguard!”

EVZ: Cât de diferit e acum la Cannes faţă de anul în care aţi fost preşedinte? Stephen Frears: Acum sunt un om obişnuit, nu mai am bodyguard! Unde e bodyguard-ul meu?! Trebuia să mă fac preşedinte de juriu profesionist. Viaţa e nedreaptă (râde). Acum e foarte bine. În afara competiţiei e foarte bine.

Mai puţin stres? Nici un fel de stres pentru mine, pentru public, pentru presă, pentru nimeni! Nu doar eu mă relaxez. Aţi avea emoţii mari dacă aţi fi în competiţie? Sigur, ai emoţii de fiecare dată când prezinţi un film pentru prima oară. Şi, dacă aş fi în concurs, aş prefera să nu pierd.

Există un fel de statement în film, „Life is easy for the beautiful”... Nu poţi să vii în Cannes şi să ţi se pară că n-ar fi aşa! (râde)

„Tamara Drewe” e inspirată de o bandă desenată. Ce schimbări majore aţi adus poveştii? Singura schimbare de care îmi amintesc e aceea că le-am dat celor două adolescente un rol mai consistent. Sunt foarte inteligente, oneste şi nemiloase, ca toţi adolescenţii de azi! (râde). Îmi amintesc că mă uitam la „American Beauty” şi mă gândeam că e un film pentru tineri, întru totul. Iar fiica mea mi-a spus că „Tamara Drewe” vorbeşte foarte bine despre cei ca ea. Asta nu înseamnă că pot să mă pun foarte bine în pielea unui adolescent de 17 ani. Sunt foarte conştient, de aceea e şi foarte dificil. E groaznic să îmbătrâneşti... Ah, şi am schimbat finalul. Finalul e foarte tragic, dar publicul nu îl percepe aşa... Aşa l-aţi vrut? Aşa e viaţa, nu? Pe mine mă face să râd, sincer. E un mod ridicol de a muri. Aveţi un singur american în film. Cum s-a nimerit acolo? Ei bine, unii americani sunt simpatici. Sunt americani simpatici şi americani mai puţin simpatici. Ar fi trebuit să-i dau un rol lui Barack Obama (râde). Le lăsaţi actorilor libertatea să improvizeze, pe platou? Nu. Probabil par ca generalul Franco, dar nu cred prea mult în improvizaţie. Scenariul e baza, iar scriitorii fac o treabă foarte bună. Cineva care tocmai ieşise de la premieră a exclamat „Vreau să merg acolo unde au filmat!” Da, asta mi-a spus şi Tamsin (n.r. Greig, actriţă) când am ajuns la ţară. „E ca în Avatar! La final nu vrei decât să ajungi acolo!” „E o competiţie ridicolă!”

Aveţi o experienţă de câteva decenii în film, foarte multe premii. În ce punct vă aflaţi acum? Ştiu unde sunt acum, ştiu câţi ani am, cât de bătrân sunt. Ştiu cât de greu e să faci filme... Îmi amintesc că, atunci când am început să lucrez la „High Fidelity” m-am gândit „O, doamne, fac un film care s-ar putea să le placă şi tinerilor!”. Tot ce vrei e să-ţi faci un locuşor al tău şi să faci filme care să-i intereseze şi pe alţii.

Vă interesează audienţa când faceţi un film? Da, sunt un regizor pentru public, însă prima persoană din public sunt eu. Nu le separ. Nu spun „O, ăsta e un film comercial, nu-l văd!”. Am crescut cu filme populare foarte inteligente şi mi-aş petrece bucuros restul vieţii văzând filme de Hitchcock sau Ford. Oamenii aceştia făceau entertainment inteligent. E la fel de greu să faci filme acum ca în urmă cu 20-30 de ani? Poate nu pentru dv., dar pentru unii din jurul dv. E mai greu să îl faci inteligent. Vezi tu, după ce faci un film, el ajunge în acelaşi loc cu toate celelalte, la cinema. Şi cineva vine şi îţi spune: poţi să vezi asta sau „Avatar”. Şi dintr-un motiv inexplicabil pentru mine, toţi aleg „Avatar!” E o competiţie ridicolă! Şi nu poţi face nimic.

Eu am fost foarte norocos, dar văd ce dificultăţi au oamenii din jurul meu. Şi văd feţele distribuitorilor când le arăţi un film. Îmi amintesc când eram preşedinte al juriului şi mă plimbam pe Croisette, m-am întâlnit cu nişte oameni din industrie care mi-au mulţumit că le-am salvat cinematografele cu „Regina”! Prima asigurare pe care mi-o iau eu e să fac filmele mele ieftin.

Mai în glumă sau mai în serios, „Avatar” a fost numit un „tsunami în cinema”. Da, exact! Există o audienţă şi pentru altfel de filme, însă sistemul de distribuţie e în colaps. E clar că sunt oameni care vor să vadă filme inteligente, făcute de autori independenţi, dar mi se spune că soluţia va veni pe Internet. Că vor fi distribuite astfel. Pe moment însă, eşti pus într-o situaţie dificilă.

Filmele dv. sunt deja pe Internet, pot fi descărcate gratis... Bineînţeles. Îmi amintesc că distribuitorul din Spania mi-a spus că „Regina” era deja pe Internet când abia fusese lansată.

Aţi încercat să acţionaţi cumva? Da, dar toate tentativele astea au eşuat. Până la urmă se va rezolva, sunt sigur, la fel cum începe să se rezolve şi problema muzicii. „Nimeni nu m-a forţat niciodată să fac nimic”

Şi Hitchcock şi Ford, pe care i-aţi menţionat, au lucrat la Hollywood, „în sistem”. Pe dv. nu v-a tentat? Ba da, dar am eşuat. Pur şi simplu. Am făcut 3-4 filme care nu au mers. I-am avut pe Dustin Hoffman, pe Julia Roberts, dar pur şi simplu au eşuat în box-office. Aveam vanitatea de a reuşi şi de a-mi păstra în acelaşi timp valorile. Acum am o admiraţie definitivă pentru cei care rezistă în sistem şi fac ce n-am putut face eu (râde).

Nu v-ar fi limitat libertatea lucrul „în sistem”? Nimeni nu m-a forţat niciodată să fac nimic.

De ce atât de puţine comedii ajung la Cannes? „Tamara Drewe” e o raritate. Da, e foarte interesantă problema. Şi e mai interesant de ce a dispărut un anumit tip de comedie. Ca ale lui Billy Wilder, Ernst Lubitsch, cele inteligente. Într-un fel, cinema-ul a devenit mai realist şi acel cinema cu care am crescut eu nu mai există.

Cum arăta acel cinema de care vă este dor? Am crescut în perioada în care filmele americane erau inteligente. Ce a fost distrus, de fapt, e cinema-ul american.

Există şi multe filme americane independente foarte bune. Ceea ce cred că lipseşte sunt, de fapt, filmele populare inteligente. Fraţii Coen, Tim Burton, Tarantino, toţi fac filme bune, însă de grosul filmelor de la Hollywood te poţi dispensa. Hitchcock nu făcea filme despre imortalitate, ci lucra pentru studiouri. Însă făcea parte dintr-un val de autori a căror viziune era respectată.

În cele din urmă sfârşeşti prin a spune că blockbusterele sunt un blestem. Bine, la început, când le făcea George Lucas, era simpatic. Însă ideea că poţi face atât de mulţi bani dintr-un singur film a ucis tot, a distrus filmele mici.

Are Palme d'Or-ul cu adevărat puterea de a propulsa anumite filme pe piaţă? Da. Filmul românesc care a câştigat când am fost preşedinte, al lui Cristian Mungiu, cred că a avut mulţi spectatori. Uitaţi-vă şi la cifrele din box-office pentru „White Ribbon”, de Michael Haneke, cred că se datorează Palme d'Or-ului.

Ce urmează pentru dv.? Un nou scenariu? Nu ştiu. Am câteva, dar mi-e prea lene să le citesc. Sunt o ruşine! (râde) Îmi stă mintea doar la filmul acesta, nu am nici un plan. Drept să spun, sunt condamnat la nefericire (râde). Dacă fac un film, e un proces dificil şi sigur voi fi nefericit, iar dacă nu fac, mă plictisesc de moarte, şi tot nefericit voi fi (râde).

Corespondenţă din Cannes

Mai multe informaţii despre Festivalul de Film de la Cannes aflaţi pe cinemas.ro şi din secţiunea Cannes 2010