Îndrăgostit de tradiţia stângii radicale, revoluţionar de ultimă ora, Victor Ponta a decis să petreacă ziua de 1 Mai la Lupeni. O alegere în mod cert atent calculată.

Probabil că a făcut-o la îndemnul preşedintelui de onoare al PSD, Ion Iliescu. Sfaturile impenitentului ideolog nu pot fi ignorate de un atât de asiduu discipol.

Lider accidental al unui partid cu persistente nostalgii comuniste, el nu face decât să perpetueze prin spectacole de acest gen impostura specifică sectelor de tip bol şevic.

Obsedată de sacralizarea unor comemorări legitimatoare, puterea comunistă a făcut din Valea Jiului un fief simbolic, un argument pentru atacurile propagandistice împotriva a ceea ce se numea „regimul burghezo-moşieresc”. În 1962 avea loc, în prezenţa membrilor Biroului Politic al CC al PMR, premiera filmului „Lupeni 29”, cu fiica dictatorului din epocă, Lica Gheorghiu, în rolul principal feminin. Unul dintre organizatorii mişcării subversive de la Lupeni a fost Vasile Luca, lider comunist epurat în iunie 1952. Evident, în film el apărea ca agent provocator.

După decenii, Valea Jiului s-a revoltat contra clasei parazitare a burgheziei roşii. Mişcarea grevistă din august 1977 a fost una anticomunistă, animată de idealuri similare cu acelea care vor inspira, în 1980, sindicatul liber şi autoguvernat Solidaritatea. A urmat represiunea, care trebuie analizată temeinic.

Trebuie spus adevărul despre ce s-a întâmplat atunci şi în anii care au urmat. Începând cu sfârşitul grevei anticomuniste din august 1977, Valea Jiului fost draconic supravegheată, Securitatea a fost perment mobilizată pentru a neutraliza orice formă de protest, au avut loc numeroase arestări şi deportări.

În chip metodic, pe baza unui plan sistematic, Valea Jiului a fost transformată într-o bază de putere a securiştilor, comuniştilor, neocomuniştilor, FSN-iştilor şi, mai nou, al PSD-iştilor. Constantin Dobre, liderul grevei anticomuniste din 1977, a dat o replică fermă încercărilor de a scrie istoria în funcţie de interesele admiratorilor lui Lenin, Ceauşescu, Iliescu sau Che Guevara. Dobre are dreptate: „sămânţa bol şe vică a social-democraţiei încă mai germinează în Valea Jiului”. Nu a social-democraţiei martirizată de agenţii lui Stalin din România, nu a partidului lui Titel Petrescu, Jumanca, Grigorovici, Flueraş, nu a „României Muncitoare”, revista din exil condusă de Eftimie Gherman la care a scris Virgil Ierunca, ci aceea a colaboraţionismului în genunchi simbolizat de Ştefan Voitec, Lothar Rădăceanu, Barbu Solomon, Teodor Iordăche scu şi alţii ca ei.

Istoria opoziţiei anticomuniste din România trebuie tratată cu deplină onestitate. Este dezolant că în aceşti 20 de ani evenimentul anticomunist din august 1977 a fost falsificat, marginalizat, bagatelizat şi în final ocultat. Mă refer la ceea ce ţine de memorializare şi edu caţie publică, de analize bazate pe istorie orală, pe documentele Securităţii, ale comitetului judeţean PCR etc.

După ştiinţa mea, nu există vreun muzeu/edificiu cultural despre acel eveniment, nici o asociaţie în amintirea acelui moment anticomunist. Mai mult, Ziua Minerului, la fel ca pe vremea comunismului, se sărbătoreşte la data de 6 august a fiecărui an (în amintirea grevei de la Lupeni din 6 august 1929, care a fost provocată de comuniştii din ilegalitate şi care beneficiază de câteva muzee, case de cultură, statui şi case de sindicat, probând perpetuarea mentalităţilor şi simbolurilor comuniste).

Este revoltător faptul că, din câte înţeleg, greva anticomunistă din 1-3 august 1977 se comemorează tot la data de 6 august. Ajungem din nou la problema recunoştinţei pentru cei care au luptat împotriva dictaturii totalitare, la obligaţia morală, politică şi legală ca statul democratic să confrunte acest trecut şi să ia măsurile ce se impun.

O spun cu deplină reponsabilitate profesională şi etică: A sosit momentul ca Ziua Minerului să comemoreze eroica revoltă din 1-3 august 1977, iar nu acţiunea comunistă din 1929. A sosit momentul ca toţi cei persecutaţi pentru participarea la acea revoltă antitotalitară să se bucure de deplina recunoştinţă publică. Există o istorie reală a opoziţiei democratice anticomuniste din România. Ea trebuie cunoscută, preţuită şi studiată.

În Polonia, amintirea grevei de la Poznan din iunie 1956 este comemorată la nivel naţional. Greva din august 1977 a fost, precum cea din Polonia, precum Braşov 1987, un moment într-adevăr înălţător, capabil să reafirme şi să garanteze onoarea unei naţiuni.