„Dezertorii” din PSD, aşa cum le place social-democraţilor să-i numească pe cei care şi-au „luat zborul” către putere, cu sau fără escală în grupul independenţilor, vor fi supuşi oprobriului public.

Liviu Dragnea, secretar general al PSD, va întocmi o listă cu demisionarii şi motivele plecării acestora din partid: dosare, afaceri sau obţinerea de diverse privilegii.

În lipsă de alte mijloace eficiente pentru a stopa acest fenomen care diminuează forţa partidului, socialdemocraţii vor să-şi compromită foştii colegi. Exact ca-n bancul cu ţăranul care a venit la târg cu un cal răpciugos, pe care nu-l cumpăra nimeni. Când a fost întrebat de ce a făcut asta, ţăranul a răspuns senin: „Ca să-l fac de râs”.

Pentru început merită semnalată ipocrizia PSD. Pentru ca acest demers să fi fost mai credibil, poate trebuia să se ocupe altcineva de lista cu pricina, nu Liviu Dragnea, un excursionist politic de anvergură pe ruta PSD-PDL.

Pe de altă parte, PSD este într-un flagrant conflict de interese. Este dificil să vorbeşti despre problemele în justiţie ale dezertorilor, şi să fii şi convingător pe deasupra, după ce dosarele cu pricina vizează fapte săvârşite pe vremea când socialdemocraţii erau la putere. Pe atunci, partidul nu obişnuia să-şi deranjeze prea tare membrii puşi pe căpătuială.

Demersul PSD are însă şi unele aspecte pozitive, pentru că limitarea fenomenului migraţiei politice este absolut necesară. O presiune publică la adresa celor care se reorientează către putere, în goana după privilegii, trebuie să existe.

Migraţia politică este o problemă care trebuie limitată drastic, având în vedere că o eradicare a sa este imposibilă. Sunt de acord cu cei care o cataloghează drept un fenomen care alterează calitatea democraţiei, prin deturnarea voinţei alegătorilor.

Atâta vreme cât nu sunt organizate alegeri ori de câte ori un parlamentar vrea să schimbe partidul, putem considera că redesenarea raporturilor de putere din parlament nu are acceptul electoratului. Rezolvarea migraţiei prin simpla sa interzicere prin lege este o măsură pe cât de ineficientă, pe atât de nedemocratică.

Faptul că strategia nu este infailibilă s-a văzut în cazul primarilor şi consilierilor judeţeni şi locali. Potrivit reglementărilor legale în vigoare, aceştia îşi pierd mandatul dacă demisionează din partidul sub sigla căruia au candidat. Introducerea unei astfel de restricţii nu a avut efecte majore în stoparea fenomenului migraţiei.

Ea a produs mai degrabă conjuncturi politice hilare. Aş invoca aici cazul primarului din Piatra-Neamţ, Gheorghe Ştefan „Pinalti”. De jure era membru PNL, de facto aparţinea PDL şi făcea propagandă politică pentru acest partid.

A interzice migraţia prin lege, fără niciun fel de nuanţe, este, în aceeaşi măsură, un abuz de putere din partea forului legiuitor. O astfel de măsură ar fi fost justificată în cazul unui vot pe listă. În cazul scrutinului uninominal nu se poate considera că mandatul aparţine partidului, iar partidul poate dispune de el după bunul plac.

Nu neg că o astfel de abordare este îndreptăţită, având în vedere că, la ultimele alegeri, votul a fost în marea lui majoritate politic, iar în parlament au intrat mulţi necunoscuţi doar pentru că făceau parte dintr-un partid sau altul. Există însă şi parlamentari care şi-au câştigat mandatul prin forţe proprii, depăşind scorul partidului lor. Este firesc ca aceştia să fie deposedaţi de mandat dacă îşi dau demisia din partid? Evident, nu.

Cred că presiunea publică este singura în măsură să inhibe migraţia politică. O soluţie ar putea fi organizarea de alegeri parţiale, atunci când un parlamentar vrea să schimbe partidul.

Celor care vor invoca sumele mari ce ar trebui cheltuite le răspund că democraţia costă. Forţaţi să-şi pună mandatul la bătaie, cred că parlamentarii se vor gândi de două ori înainte de a migra. Asta pentru că, în lipsa unor argumente puternice ca re să însoţească acest gest, ar putea fi sancţionaţi de electorat prin pierderea mandatului.