Catastrofa în care a pierit o parte de elita politica şi militară a celei de a treia republici poloneze a fost resimţită ca un şoc de toată lumea. Deopotrivă, a stârnit un enorm val de simpatie faţă de suferinţa poloneză.

Polonia, aşa cum îi place lui Adam Michnik să spună, a fost încă o dată martiră şi eroică. Dacă martiriul a fost evident, eroismul a luat, de astă-dată, chipul decenţei.

Viu, Lech Kaczynski a polarizat societatea poloneză şi a contrariat Uniunea Europeană. Mort, controversata sa persoană s-a resorbit complet în funcţia sa simbolică, de reprezentant al statului polonez. Aceasta, în Polonia, a stârnit unanimitatea. Numesc acest lucru, din partea duşmanilor şi inamicilor săi politici, decenţă.

Nu ştiu ca în Polonia cineva să fi exclamat (şi să fi şi scris asta): „Bine că a crăpat!”. Nici un prieten polonez nu mi-a semnalat aşa ceva.

La noi, în schimb, în comentariile on-line care au însoţit anunţul catastrofei, am găsit, între o mulţime de mesaje pline de compasiune şi de bun-simţ (majoritatea), şi astfel de reacţii: „Păcat că nu au murit ai noştri!”

Această reacţie mi se pare mai mult decât moralmente dezgustătoare: e indecentă, într-un sens politic radical. Cred că (aproape) totul se poate justifica într-un fel sau altul, dar numai până la crimă. Făptuirea crimei, aprobarea ei (când e comisă de alţii) ori jubilaţia în faţa morţii cuiva sunt lucruri oribile, descalificante, indecente. Decenţa care face posibilă viaţa în comun interzice crima ori jubilarea în faţa ei.

Ceea ce m-a consternat în regretul că nu conducătorii noştri au fost cei care au murit a fost manifestarea nestânjenită a dorinţei de a duce adversitatea politică până la crimă (ori la acceptarea ei).

Deşi cei care au exclamat „Păcat că nu au murit ai noştri!” nu au dat tonul comentariilor, faptul că acest tip de reacţie a fost posibil trebuie să ne dea de gândit. Din două motive, ambele având relevanţă politică generală. Întâi de toate, pentru că numărul celor îşi doresc ori acceptă moartea semenului lor este irelevant: când e vorba de crimă, democraţia dispare.

Oamenii care au decis că Iorga poate fi ucis nu au fost mulţi şi, dacă s-ar fi supus la vot crima, ar fi stârnit indignare. Dar acea mână de oameni, care a decis să ucidă în numele unei duşmănii politice care era împărtăşită de mulţi, a dat tonul unei întregi societăţi, care, prin pasivitate şi indolenţă, a ratificat astfel crima, deşi nu şi-a dorit-o. Noi toţi l-am ucis pe Iorga, din simplul motiv că a fost cu putinţă ca Iorga să fie ucis printre noi. Această crimă (şi altele, nu e singura) ne va urmări până vom dispărea.

Ce vreau să spun, revenind în prezent, este că în societatea noastră pragul de indecenţă este aproape în permanenţă sărit. Am accepta bucuroşi crima împotriva duşmanilor noştri, dacă alţii ar comite-o. Faptul rezultă cu evidenţă din tonul de exterminare cu care ne tratăm adversarii, din setea de a ne nimici verbal duşmanii, din pasiunea cu care încercăm să ne degradăm uman inamicii.

Spaţiul nostru public este constant murdărit de modul în care se tratează între ei adversarii de idei (de fapt, adversari de pasiuni politice), iar noi ne înjosim zi de zi prin lipsa noastră de reacţie faţă de terfelirea publică a semenilor noştri. Asta am simţit în spatele comentariilor de tipul „Păcat că nu au murit ai noştri!”.

Acest lucru este profund indecent în societatea noastră: nu doar dorinţa de a ne scălda în sângele duşmanilor noştri (care e oribilă), ci şi laşitatea de a le pândi catastrofa şi de a profita, ca hienele, de ea. În al doilea rând, pentru că o societate normală trăieşte din faptul că, în interiorul ei, funcţionează neabătut o limită naturală a adversităţii politice.

Despre preşedintele mort, Adam Michnik a declarat: „Preşedintele Lech Kaczynski era o persoană cu păreri diferite de ale mele, mai ales în ultimii ani - în judecăţile politice, în alegerile politice, în aprecieri. Am formulat chiar eu judecăţi nu întotdeauna juste despre el. Cred că şi el despre mine. Dar am văzut mereu în el un mare patriot, un om pentru care Polonia era cea mai importantă”.

Avem aici mărturia adversităţii politice, fără depăşirea limitelor decenţei. Decenţa pretinde păstrarea relaţiei în interiorul umanităţii. Porunca politică a decenţei cere să nu îi negi adversarului tău calitatea de om.

La noi, dimpotrivă, orice atac politic începe tocmai prin asta: o vastă operaţiune mediatică de dezumanizare a adversarului. Înainte de a spune orice despre ideile lui, el este mai întâi transformat în gunoi, tratat drept deşeu, expediat ca rebut.

Noi nu ne putem formula adversitatea faţă de cineva decât prin evacuarea acestuia dintre oameni. Ca să criticăm, noi trebuie mai întâi să demonstrăm că preopinentul nostru nu merită nici respect, nici compasiune, nici consideraţie.

De fapt - şi aici al doilea motiv se întâlneşte cu primul -, considerăm că nu îşi merită nici măcar viaţa. La tragedia Poloniei, prin care polonezii se înalţă, asist sfâşiat de drama României, prin care românii se coboară.