România pare că este, din nou, unul dintre pretextele adversităţii dintre Moscova şi Washington, cu mai puţin de un an înaintea alegerilor prezidenţiale din Federaţia Rusă.
"Rusie Mare", creată după modelul fostei Uniuni Sovietice, este soluţia viitorului preşedinte de la Kremlin pentru impunerea Moscovei ca superputere. Washingtonul trebuie învins, iar România pare că este, din nou, unul dintre pretextele adversităţii ruso-americane. Ruşii au nevoie de Putin O Rusie condusă - de ce nu? - pentru încă două decade de Vladimir Putin nu mai uimeşte pe nimeni. Nici discursurile sale, menţinute la limita dintre populism şi naţionalism agresiv, par că nu îi mai înspăimântă pe acei câţiva disidenţi care văzuseră în Medvedev singura speranţă a liberalizării Federaţiei Ruse. Poporul enigmatic, împărţit de secole între mirajul occidental şi duritatea stepelor asiatice, îl vrea, din nou, pe tradiţionalistul - fost agent KGB, Vladimir Vladimirovici Putin. Schimbarea rolurilor la Kremlin în martie 2012 (atunci când vor avea loc alegerile prezidenţiale) nu va fi doar încoronarea de facto a unui ţar modern. Rusia îl vrea, întradevăr, pe Vladimir Putin, "mâna de fier" care a readus-o la masa marilor puteri şi a salvat-o de umilinţa la care fusese supusă în timpul lui Elţîn. Actualul premier rus nu este cea mai bună soluţie pentru o Rusie democratică, dar este singura variantă care poate mulţumi orgoliul fostei republici- mamă sovietice. Anunţul făcut de preşedintele Dmitri Medvedev la Congresul partidului Rusia Unită privitor la viitoarea candidatură a lui Vladimir Putin a fost primit, în acest context, ca o uşurare pentru majoritatea ruşilor. Deşi nu a surprins pe nimeni, vestea a fost comentată cu patos în toate colţurile lumii. Putin vinde, atât pe plan intern, cât şi pe plan extern. Stabilitatea promisă prin tandemul Medvedev- Putin va fi înlocuită prin stabilitatea impusă de puterea unui singur om. Şi, oricât de cinic ar suna, exemplul chinez ne arată că dezvoltarea economică nu este un atribut al democraţiei. Cu toate acestea, putinismul nu este stalinism. Viitorul preşedinte al Rusiei va fi ales, liber, de un popor care vrea să arate că nu a renunţat nicidecum la pretenţiile unei mari puteri. Primul pas în câştigarea acestui pariu nu este decât o strategie verificată de îna intaşii autoritari ai lui Putin: intimidarea. Rusia a cucerit atunci când a supus prin frică. "Monstrul KGB-ist", aşa cum este numit Vladimir Putin în unele publicaţii americane, este expresia acestei politici şi singurul actor credibil în această postură. Kremlinul nu joacă, însă, pe o carte nouă, iar comunitatea internaţională pare să ştie cu cine are de-a face. În acest context, nu putem să nu ne întrebăm: "Cui îi (mai) este frică de Putin?". Reîmprospătarea autorităţii Lui Vladimir Putin, aşa cum însuşi a spus-o, nu îi este necesară o campanie electorală. Cel puţin nu una îndreptată către proprii cetăţeni. Putin are nevoie, însă, de o reîmprospătare a autorităţii sale în afara graniţelor. Într- un discurs recent, prim-ministrul Rusiei declara în faţa unei adunări a investitorilor că "noi nu avem nevoie de schimbări. Noi avem nevoie de o Rusie Mare". Şi poate că aceste cuvinte nu ar fi produs teamă în rândul fostelor republici sovietice, dacă nu ar fi venit la puţin timp după discursul, istoric am putea spune, al "uniunii eurasiatice" din 4 octombrie. Deşi Putin a ţinut să menţioneze că "viitoarea uniune nu va fi o nouă URSS sau un substitut pentru CSI, ci o legătură între Europa şi regiunea Asia-Pacific - o uniune cu o strânsă coordonare a politicilor economice şi monetare", perspectiva unei întoarceri în trecutul sovietic nu este deloc luminoasă. Nu numai ţările membre ale Comunităţii Statelor Independente (Belarus, Kazakhstan, Kîrghistan, Tajikistan, Uzbekistan, Azerbaijan, Georgia, Moldova, Armenia, Turkmenistan, Ucraina - cu statut de participant), ci şi foştii sateliţi ai Moscovei comuniste au început să îşi facă planuri pentru un viitor în umbra Kremlinului. Simţind că nu mai este unul dintre "preferaţii" Kremlinului, preşedintele Belarusului, Aleksandr Lukaşenko face plecăciuni în faţa fratelui mai mare, exprimânduşi în continuare sprijinul atât pentru Federaţia Rusă, cât şi pentru ideea integrării într-un spaţiu economic unic. Ucraina este şi ea gata să intre în acest joc. Igor Dolgov, reprezentantul Kievului la NATO, a declarat recent că ţara sa este pregătită să contribuie la crearea scutului antirachetă european atâta timp cât acesta este dezvoltat în parteneriat direct cu Federaţia Rusă: "Este evident că acest proiect prezintă un interes deosebit pentru Ucraina, dacă acest sistem NATO este construit împreună cu Rusia". Fără un sprijin real din partea Occidentului, preşedintele georgian, Mihail Saakaşvili, va trebui probabil să accepte înfrângerea şi să îi cedeze locul unui politician pragmatic, asemenea omologului său din Armenia - Serzh Sarkisian - capabil să menţină pacea, chiar dacă preţul va fi supunerea în faţa Moscovei. Miză jucată pe teritoriul României Declaraţiile incisive ale premierului Putin nu sunt, însă, menite doar pentru a revitaliza o ordine prestabilită în fostul spaţiu sovietic. Să nu uităm că adversarul care trebuie impresionat de născânda (super)forţă rusească este, bineînţeles, America. O Americă, cel puţin pentru moment, măcinată din interior de o "primăvară" anti-Wall Street. Obama este, mai curând, speriat de nemulţumirea şi frustrările protestatarilor din New York decât de perspectiva unui noi confruntări Washington-Moscova. Asta nu linişteşte, însă, Kremlinul. Indiferent de problemele cu care se confruntă în prezent sistemul financiar american, SUA conduc, încă, economia mondială. Mai mult decât atât, Casa Albă este singura care mai poate apăra Europa Răsăriteană de un "destin" eminamente rusesc. Această nouă miză se joacă în prezent pe teritoriul României, în urma hotărârii acesteia de a permite amplasarea scutului NATO pe teritoriul său. Bucureştiul se află în mijlocul unui joc periculos - alianţa cu SUA o aruncă între o Franţă pro-rusă şi vecinii estici convertiţi demult la putinism. Sâmbătă, 8 octombrie, la Adunarea Parlamentară NATO ce a avut loc în Capitală, oficialii ruşi, francezi şi ucrainieni au criticat aspru decizia României de a pune la dispoziţia americanilor baza militară de la Deveselu. Europa Occidentală, divizată Deşi reacţia Rusiei şi Ucrainei era previzibilă, Franţa este cea care şochează. Se pare că Europa Occidentală, divizată cum o vedem astăzi, nu va mai putea fi un apărător pentru statele îngrijorate de planurile "expan sioniste" ale Kremlinului. O axă Paris-Moscova, sprijinită din umbră de Partidul Comunist din Beijing, nu ar fi un scenariu îmbucurător pentru statele mici care nu acceptă să îngenuncheze în faţa Rusiei Mari. Răspunsul la întrebarea "Cui îi este frică de Putin?" devine, în acest context, cheia unei noi ordini politice internaţionale. Să sperăm că "Armata lui Putin" (grupul de susţinătoare al premierului rus) nu se va transforma într-o forţă militară reală care să ameninţe pacea mondială. <iframe width="633" height="315" src="http://www.youtube.com/embed/eQuYQ8pjHvE" frameborder="0" allowfullscreen></iframe> 2012 este anul în care Putin poate redeveni preşedintele Federaţiei Ruse "Noi nu avem nevoie de schimbări. Avem nevoie de o Rusie Mare. Vom acţiona cu atenţie, consolidând bazele sistemului nostru politic." VLADIMIR PUTIN, premierul Rusiei