Greu de crezut, dar au trecut cinci ani de la plecarea dintre noi a celui care a fost conştiinţa vie a spiritului democratic românesc, ilustrul intelectual critic Virgil Ierunca.
Gânditor de superbă ţinută morală, Ierunca a fost un spirit tânăr şi liber, care a refuzat să-şi abjure ideile de dragul diverselor avantaje conformiste. La ce bun presupusa puritate a scopurilor dacă atingerea lor implică abdicări etice, trădări, călcarea în picioare a tuturor principiilor presupus sacre, s-a întrebat Camus, unul dintre autorii favoriţi ai lui Ierunca, si ne-a învăţat şi pe noi să ne întrebăm. Abia după suprimarea Primăverii de la Praga, un Jean-Paul Sartre ajungea la o concluzie similară scriind că "scopul nu este altceva decât recapitularea miloacelor utilizate pentru realizarea lui". Virgil Ierunca a ştiut acest lucru încă de la sfârşitul anilor 40, când atâţia intelectuali, militanţi comunişti ori "tovarăşi de drum", cântau osanale lui Stalin şi justificau procesele spectacol comuniste. Virgil Ierunca i-a dispreţuit pe drept motiv pe cei pe care Lenin i-a numit cândva "idioţii utili". Una din cărţile sale preferate a rămas, până la sfârşitul vieţii, "Gândirea captivă" de CzesÅ‚aw MiÅ‚osz, o radiografie a seducţiei exercitate de "Noua Credinţă", deci de comunism, asupra atâtor intelectuali.
Chestiunea relaţiei dintre ideologie şi teroare este cât se poate de actuală, iar în ce priveşte destinul României în secolului douăzeci, mai cu seamă după 1945, este încă departe de a fi fost scrutată cum s-ar cuveni. Cei care se proclamă azi adversarii "neointerbelicului" nu au în vedere doar radicalismul mistic al unui Nae Ionescu, ci, mai ales, lovinescianismul, spiritul deopotrivă antifascist şi anticomunist. Pentru mine, acţiunea intelectuală purtată timp de decenii de Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca, cel mai onest şi demn cuplu al culturii româneşti dintotdeauna, ţine tocmai de primatul eticului şi de repudierea cinismelor oportuniste. Pentru mulţi din generaţia mea, emisiunile lui Virgil Ierunca despre monstruosul experiment de la Piteşti au fost catalizatorul despărţirii de orice iluzii privind natura sistemului în care trăiam.
Virgil Ierunca a apărat valori care au fost şi sunt nu o dată ignorate, persiflate şi agresate. A fost un intelectual de un mare rafinament metafizic, un spirit fundamental dubitativ îndatorat lui Husserl şi apropiat de Levinas.
Detesta imprecaţiile profetice, retorica hiperbolică. Somnambulii ideologici îl exasperau, dar a ştiut să-i examineze cu pasiunea istoricului mentalităţilor şi ideilor. Mai puţin clement a fost Ierunca cu lacheii puterii totalitare. Paginile "Antologiei ruşinii" fac parte dintr-un efort într-adevăr eroic de a salva sensul demnităţii în timpuri sumbre. Asemeni Monicăi Lovinescu, Ierunca s-a dedicat apărării memoriei împotriva amneziilor atât de avantajoase pentru călăii totalitari şi urmaşii lor. Împreună, cei doi mari intelectuali au fondat o etică a neuitării menită să dăinuie. Susţinerea rectitudinii etice a fost unul din marile lor scopuri creatoare. Este necesar, totodatată, să ne reamintim nesfârşitele valuri de calomnii împotriva celor doi, mizeriile secretate de condeierii protocronismului cu binecuvântarea (sau din ordinul) poliţiei politice comuniste.
Ar fi multe de spus despre gândirea lui Virgil Ierunca, în care tragismul viziunii metafizice se întâlneşte cu o încredere neabătută în sansele raţiunii. Ca liberal convins a pariat pe proiectul societăţii deschise, deşi ştia cât de mulţi sunt cei care urăsc individualismul civic. Opus fascismului şi comunismului, fraţi gemeni întru demonism nihilist, Virgil Ierunca a trasat în opera sa liniile de forţă ale unui democratism românesc temperat, tolerant şi precaut în raport cu cântecele de sirenă ale utopiilor revoluţionare. Graţie eseurilor sale, am înţeles sensul adânc al afirmaţiei: "Marx a murit". Cu eleganţă, dar fără inutilă timiditate, Virgil Ierunca a spus adevăruri esenţiale pentru onoarea culturii româneşti. Acum, când auzim noi elogii iresponsabile la adresa "proiectului comunist", când unii ne anunţă că statul de drept este o ficţiune burgheză, că şi parlamentarismul, că piaţa libera generează mizerie, că neoliberalismul este un pericol mai mare pentru civilizaţie decât terorismul, că ar trebui să-i mai dăm o şansă lui Lenin, este necesară scrierea unei biografii a celui care a pornit dinspre stânga anti-comunistă pentru a ajunge, prin fascinante exerciţii spirituale, la limanul unui liberalism în care se întâlneau Aron, Kolakowski, Camus, Orwell, Koestler, Revel, Steinhardt şi Soljeniţîn.
Comentariile la acest articol sunt suspendate!
Recomandările noastre
