Moscova se teme, în contextul revoltelor din Orientul Mijlociu, că lupta manifestanţilor din ţările arabe i-ar putea inspira pe cei sătui de corupţia şi excesele liderilor ruşi.
Acea parte a opiniei publice pentru care Războiul Rece a fost un mod de viaţă - şi nu un subiect de film documentar - ştie că Rusia nu rămâne niciodată în afara jocului. Mai ales dacă de acest "joc" depinde securitatea sa, deopotrivă internă şi externă, pe termen mediu şi lung.
Da, mişcările anti-dictatură din ţările arabe i-au luat prin surprindere atât pe liderii europeni şi pe cei americani, cât şi pe cei ruşi. În ultimii douăzeci de ani, guvernele din Tunisia, Egipt, Libia şi Siria au învăţat să supravieţuiască şi în lipsa poziţiei privilegiate de care s-au bucurat în a doua jumătate a secolului XX, dansând între Washington şi Moscova.
Mai mult decât atât, stabilitatea politico-economică din Orientul Mijlociu era menţinută de "mâna de fier" a lui Zine El-Abidine Ben Ali, Hosni Mubarak, Muammar Gaddafi sau Bashar Al-Assad.
Regimuri tolerate
Până în momentul în care strigătul tunisienilor s-a făcut auzit, "mâna de fier" autoritară (cu posibile legături teroriste în unele cazuri, chiar) nu le-a provocat îngrijorare nici Uniunii Europene, nici Statelor Unite ale Americii. Liderii politici mondiali - inclusiv cei de la Kremlin - au considerat că regimurile antidemocratice din ţările arabe sunt preferabile în faţa ameninţării islamiste.
"Primăvara Arabă", declanşată în Tunisia la sfârşitul lui 2010, a obligat Parisul, Londra şi Washingtonul să îşi asume alături de protestatari lupta pentru respectarea drepturilor şi libertăţilor omului, chiar dacă asta a însemnat o schimbare decisivă în strategia lor din Orientul Mijlociu.
Rapid, sprijinirea popoarelor arabe în drumul spre democraţie a devenit pentru Barack Obama un ţel tot atât de important precum fusese salvarea lumii de "microbul comunist" pentru Harry S. Truman, după cel de-al Doilea Război Mondial.
Odată cu intervenţia militară a NATO în Libia, în luna martie a acestui an, Franţa şi Anglia au revenit şi ele la mai vechile idealuri mesianice. Indiferent de motive - altruiste sau strict economice - şi de consecinţe, Europa şi Statele Unite au intrat în joc.
Stabilitatea - pariul lui Putin şi Medvedev
Mult mai apropiată de Orientul Mijlociu decât America, Rusia tace. Şi nu pentru că i-ar lipsi motivaţia să intervină sau pentru că subit s-a hotărât să se supună Vestului. Stabilitatea politică din ţările arabe îi aducea Federaţiei Ruse nu doar un venit important din comerţul cu petrol şi arme, ci şi siguranţa propriei securităţi.
Moscova nu îşi poate permite să piardă parteneriatul strategic cu Orientul Mijlociu, dar nici să se alăture "cruciaţilor" occidentali (aşa cum i-a numit primul ministru Vladimir Putin pe membrii NATO, după intervenţia în Libia). Cu toate acestea, implementarea Rezoluţiei 1973 a Consiliului de Securitate al ONU, care a permis bombardarea Libiei, a fost posibilă doar cu ajutorul Rusiei.
Dar Libia nu fusese niciodată un adevărat aliat nici pentru Rusia, nici pentru Uniunea Sovietică. În anii '80, Gaddafi îşi trădase "fratele mai mare sovietic" doar pentru a deveni un duşman necesar al Occidentului.
În Siria, interesele economice şi strategice ale Kremlinului sunt mult mai numeroase. În acest moment, prietenia cu Bashar Al- Assad înseamnă pentru guvernul rus afaceri în domeniul armamentului estimate la nu mai puţin de 10 miliarde de dolari şi liniştea trupelor ruseşti din porturile siriene din Marea Mediterană. Moscova nu poate accepta, însă, rolul de anti-cruciat.
Îi lipsesc ideologia internaţionalistă şi tancurile sovietice. Mai mult decât atât, actuala conducere de la Kremlin se bucură încă de sprijinul opiniei publice interne pentru că a mizat pe "stabilitate" - între graniţe şi în afara lor. Având în vedere că alegerile din Rusia vor avea loc cel mai probabil în 2012, tandemul Medvedev-Putin face orice pentru a asigura această "stabilitate", de care depinde.
MIZĂ. Stabilitatea internă, dar şi la graniţele sale, este crucială pentru tandemul Medvedev-Putin
FOTO: TANJUG
Riscuri pentru Moscova
Primăvara arabă trebuie să se oprească în Siria - pare să spună Kremlinul, care a hotărât în cele din urmă să adopte o atitudine fermă cu privire la menţinerea regimului de la Damasc.
Succesul revoluţiilor ar însemna pentru Rusia un dublu pericol la adresa securităţii sale: o posibilă victorie a fundamentalismului islamic în întreg Orientul Mijlociu şi extinderea luptei pentru idealurile democratice chiar într- o Moscovă sătulă de o aşa-zisă democraţie câştigată cu greu şi decredibilizată din cauza corupţiei şi a exceselor liderilor săi.
Între timp, într-un interviu acordat "Euronews" cu o lună în urmă, preşedintele Dmitri Medvedev dădea un nou sens cuvântului "armonie": "Suntem gata să sprijinim o multitudine de variante, dar acestea nu trebuie să fie fundamentate pe condamnarea actelor guvernului şi preşedintelui Assad. Toate părţile implicate în conflict trebuie să negocieze şi să pună capăt vărsării de sânge. (...)Pe plan intern trebuie să creăm o societate armonioasă, în care oamenii sunt toleranţi unul cu celălalt".
În istoria Rusiei, revolta din 1905 a decembriştilor, adepţi ai idealurilor iluministe, a fost urmată de o revoluţie sângeroasă, totală în 1917. Ar putea fi Primăvara Arabă un nou "1905", urmat de un "1917" al mesianismului islamist? Răspunsul la dilema mişcărilor revoluţionare din Orientul Mijlociu ar putea fi chiar în această tăcere studiată a Moscovei.
<iframe width="560" height="345" src="http://www.youtube.com/embed/-HMOI6WtHnk" frameborder="0" allowfullscreen></iframe>
"Succesul revoluţiilor ar însemna pentru Rusia un dublu pericol la adresa securităţii sale".
IOANA SECU, jurnalist
Citiţi şi:
- SENATUL EVZ: Cele două opţiuni ale lumii arabe
- Efectul revoltelor din lumea arabă: Al-Qaida, un spectator la scrierea istoriei
- O nouă forţă în lumea arabă: puterea străzii
Recomandările noastre
