SENATUL EVZ: Falimentul utopiei şi lumea după leninism

SENATUL EVZ: Falimentul utopiei şi lumea după leninism

La două decenii de la lovitura de stat eşuată de la Moscova este bine să ne reamintim ce a însemnat proiectul leninist şi care au fost consecinţele prăbuşirii sale.

A fost o tentativă de a institui o ordine inspirată de precepte utopice, de convingerea că proprietatea privată este diabolică şi trebuie distrusă, că drepturile umane sunt o ficţiune burgheză, că pluralismul este o lozincă a "liberalismului putred". Paradigma istorică leninistă, o reîncarnare a maximalismului iacobin contopit cu vulgata marxistă, a fost motivată de visul revoluţionării nu doar a economiei şi societăţii, dar şi a condiţiei umane în genere. Marxist convins, Lenin a dispreţuit democraţia liberală şi moralitatea tradiţională. Nu cred că greşesc numind leninismul drept apoteoza relativismului etic, ori, mai direct, o formă extremă de amoralitate. Era o ipostază de demonism politic înfăşurat în înşelătoarea hlamidă a umanismului revoluţionar. În numele unei iubiri pentru o umanitate abstractă s-a procedat la anihilarea a milioane de oameni. Când Lenin decidea expulzarea unor respectaţi filosofi şi sociologi precum Nikolai Berdiaev, Semion Frank şi Pitirim Sorokin, el dădea un semnal clar privind intenţia de distrugere sistematică a valorilor. La fel şi executarea în timpul lui Lenin a poetului Nikolai Gumiliov, primul soţ al Annei Ahmatova, sub acuzaţia falsă de participare la un complot monarhist. Am numit această morbidă propensiune axiofobia comunistă. În experienţa comunistă, liberticidul şi eliticidul (termen propus de Virgil Nemoianu) sunt inseparabile. Paradoxal şi deconcertant, sunt încă unii intelectuali care susţin necesitatea de a revaloriza, ba chiar de a pune din nou în practică ceea ce ei privesc drept "evenimentul" bolşevic, curajul de a depăşi un orizont presupus închis al imaginaţiei istorice. Se afirmă că liberalismul ar fi un demers descărnat, atomizant, fără suflet, incapabil să ţină cont de individ, ceea ce, să recunoaştem, este o expresie a hubris-ului filosofic al stângii radicale. În această viziune strâmbă, nu totalitarismul, nu despotismul striveşte individul, ci liberalismul.

Mă întreb dacă aceşti oameni au urmărit "Primăvara Arabă", revoltele civice împotriva unor sisteme sultanist- autocratice. Nu mai vorbesc despre semnificaţiile revoluţiilor din 1989 sau ale revoluţiilor colorate din fostul spaţiu sovietic. Să nu uităm, Lenin şi suporterii săi nu au abolit autocraţia ţaristă, ci incipienta democraţie liberală din Rusia. Au utilizat slăbiciunile acesteia pentru a o înmormânta. O reconsiderare, chiar şi a leninismului, este utilă câtă vreme se respectă adevărul istoric şi nu se alunecă pe panta hagiografiilor partizane şi a distorsiunilor mitopoetice. Cum observa ziarista rusă Masha Lipman, nici măcar organizatorii puciului din august 1991 (premierul Pavlov, birocratul de partid Ghenadi Ianaev, preşedintele KGB Viktor Kriucikov, ministrul apărării mareşalul Iazov, şeful Statului Major mareşalul Ahromeiev, şeful Cancelariei CC al PCUS Valeri Boldin şi acoliţii lor) nu au mai simţit nevoia să invoce, în jalnicul lor comunicat, umbra lui Lenin. Decrepitul slogan, "Lenin a trăit, Lenin trăieşte, Lenin va trai" nu mai spunea nimic nimănui. Aşa-zisa "grandoarea istorică a bolşevismului" era definitiv compromisă şi iremediabil epuizată. Sigur, au existat şi există încă nostalgicii vechiului sistem, dar patosul ideologic de-odinioară s-a evaporat definitiv din cauza corupţiei, cinismului şi clientelismului care au devorat din interior comunismul.

Este astăzi dincolo de orice îndoială că stalinismul a fost urmaşul direct al leninismului, copilul legitim al culturii politice bolşevice. Nu a fost, cum susţin unii, un bastard politic şi ideologic. Toate instituţiile staliniste, inclusiv lagărele de concentrare, au fost întemeiate în timpul vieţii lui Lenin. Evident, a fost vorba de o radicalizare a bolşevismului, dar la capitolul persecutării inamicilor reali şi, cel mai adesea imaginari, nu au existat diferenţe esenţiale între Lenin, Stalin sau Lev Troţki. Nu voi nega semnificaţia istorică mondială a reformelor gorbacioviste. Încercând să reabiliteze persoana juridică şi pe aceea morală, Gorbaciov declanşa un ireversibil proces de detotalitarizare a societăţii sovietice.

Dar consider că aceste străduinţe au fost blocate nu doar de rezistenţa îndârjită a nomenklaturii, ci şi de inconsecvenţele năucitoare ale ultimului preşedinte al statului creat de Lenin. Gorbaciov a încercat să împace leninismul cu democraţia, ceea ce s-a dovedit imposibil. În egală măsură, lumea de după moartea URSS este, oricum am privi lucrurile, una mai puţin primejdioasă. Ceea ce nu înseamnă că nu exista suficiente motive de îngrijorare, inclusiv cele legate de autoritarismul putinist, de eforturile de reconstituire a sferei de influenţă ruse în Europa de Est şi în alte zone, de agresarea constantă a societăţii civile şi a jurnalismului independent din Rusia. Comentariile la acest articol sunt suspendate!

Ne puteți urmări și pe Google News