Săptămânile trecute m-am amuzat copios aflând că László Tőkés le-a făcut judeţelor secuieşti un centru de informare la Bruxelles: ca să aducă de acolo bani europeni peste capul guvernului răuvoitor, să promoveze investiţiile şi turismul, etc.
Asta arată cât s-au balcanizat şi politicienii unguri, dacă tot n-au aflat cum e cu fondurile UE, programate pe şapte ani înainte şi alocate naţional, închipuindu- şi că acolo e ca la Bucureşti, unde deschide dl. Verestoy uşa ministerului cu capul ca să mai obţină una-alta pentru judeţul lui. De promovarea turismului şi investiţiilor printre birocraţi europeni, ce să mai discutăm: complet paralel cu realitatea. Însă politicienii români fiind şi ei tot balcanici, iau chestiile astea în serios şi intră în fibrilaţia rituală.
Dar nici nu zisesem bine hop şi a dat peste noi guvernul cu reforma lui teritorială. UDMR a făcut o figură buimacă, prins nepregătit, fluturând un proiect apă de ploaie aflat în Parlament ce redesenează un pic graniţele actualelor regiuni de dezvoltare, nişte ficţiuni statistice fără putere adevărată. Reforma guvernului, dacă se face (ceea ce nu-i sigur) e însă una reală, mutând atribuţii şi resurse în teritoriu. Nu prea am ocazia să critic UDMR, ci doar individual pe unii membri ai săi, precum senatorul-avocat Frunda, oponent marcant al anti-corupţiei. Dar acum merită să fie luaţi în băşcălie, deoarece episodul i-a trădat drept neprofesionişti tocmai pe tema cu care au blufat de atâtea ori din ’90 încoace: descentralizarea.
UDMR n-a fost în stare în douăzeci de ani să ne arate un proiect scris cu ce anume vrea în materie de realocare a atri buţiilor şi veniturilor pe nivelele guvernării. Lasă că nici guvernul, părintele iniţiativei, încă n-a făcut-o. Dar te-ai aştepta ca secuii să aibă deja doctoratul în subiectul lor favorit. Când colo, elita maghiară nu se bagă în atare chestiuni concrete, de teamă că s-ar observa că nu are soluţii, ci doar retorică păşunistă. Gruparea judeţelor pe regiuni şi steme e un fel de miuţa la perete atâta vreme cât nu e clar cine ce face şi cu ce surse de venit.
În lipsa expertizei proliferează ficţiunile şi clişeele, precum acela că Ţinutul Secuiesc e o zonă bogată de unde pleacă bani către alte zone ale României, mai bătute de soartă sau mai puturoase. În realitate, Ţinutul Secuiesc e una din cele mai frumoase, dar sărace zone ale ţării, trăind din subvenţii de la centru. Dacă am lăsa deoparte poezia provincială de secol XIX şi am face mai multă analiză, am avea cu toţii de câştigat, minoritari şi majoritari. Am vedea că veniturile proprii în judeţul mixt Mureş (primării plus consiliu judeţean) au fost în 2010 uşor sub media naţională de 324 lei/cap, iar în HarCov mult sub medie, pe la 250 lei/ cap, la paritate cu Călăraşi, Suceava sau Bistriţa.
Nu toate zonele au condiţii naturale pentru a colecta sume importante din taxe pur locale, deci o măsură mai corectă a forţei economice locale o reprezintă cota partajată din impozitul pe venitul personal, adică cel raportat de dv pe 15 mai. El se colectează cu regularitate pe bază teritorială şi se repartizează proporţional primăriei şi judeţului respectiv. Pe acest indicator lucrurile stau şi mai dramatic: HarCov a strâns anul trecut cam 300 lei/cap, faţă de o medie naţională de 520 lei/cap. (Pentru comparaţie: Ilfov 1.000 lei/cap; Cluj şi Timiş 600 lei/cap; Constanţa 550 lei/cap).
Cum cele două categorii de impozite sunt principalele surse la bugetul local şi judeţean, iar altele la care te-ai putea gândi (TVA, impozit pe profit, accize) sunt prea inegal răspândite în teritoriu pentru a putea fi partajate local, dezavantajând puternic HarCov sau alte zone sărace în cazul defalcării automate, rezultă că Ţinutul Secuiesc se poate echilibra financiar doar prin redistribuiri de la centru. Aşa şi este: dacă pe venituri proprii e în subsolul clasamentului, pe transferuri se află în top, Harghita ocupând locul patru între cele mai subvenţionate judeţe ale ţării, înainte de Vaslui, Botoşani sau Suceava, primind cam 1.300 lei/cap pe diverse transferuri cu destinaţie.
E normal ca lucrurile să stea aşa, toate ţările moderne având un sistem de echilibrare prin care capitala şi zonele mai dezvoltate le susţin pe cele mai sărace. Coeziunea teritorială e un principiu de bază al UE, garantând că şi acolo unde condiţiile naturale speciale fac dezvoltarea dificilă, cetăţenii au acces la acelaşi nivel de servicii publice şi oportunităţi sociale. Altminteri, ar fi uşor să intri în Europa cu Bucureştiul, Valea Prahovei, litoralul, Timişoara şi Clujul, lăsând restul ţării de izbelişte.
De pildă, servicii precum educaţia sunt obiectiv mai scumpe în zone izolate sau cu minorităţi, lucru aproximat prin noile formule de finanţare a şcolilor. Dar dilemele astea nu par să preocupe pe trâmbiţaşii autonomiei financiare, maghiari sau nu, care cheamă la sinucidere bugetară precum predicatorii care calculează sfârşitul lumii în Excel: săriţi în prăpastie azi, fraţilor, că Dumnezeu va avea grijă de cei drepţi. Trist e că tehnocraţii care ştiu cum stă treaba, cum ar fi cei din inspectoratul şcolar Harghita (maghiari şi membri UDMR), judeţ prins în proiectul pilot de reformă, muncind cu ministerul pentru a găsi soluţii de a împăca autonomia sporită cu finanţarea naţională a şcolilor, nu-şi fac curaj să vorbească şi în public despre realităţile din sistem.
Mai întâlneşti prin Europa situaţii, precum în Italia, unde partide populiste exploatează electoral ideea egoistă de autonomizare a nordului prosper de Mezzogiorno sărac. Paradoxal în România e că nu regiunile prospere vor autonomie financiară, ci unele sărace, pradă iluziei auto-induse că ar fi mai bogate decât sunt. Or, nimic nu e mai contraproductiv decât guvernarea pe bază de mituri, ce creează aşteptări nerealiste, eşec inevitabil, apoi teorii conspiraţioniste care să-l justifice, perpetuând astfel ciclul frustrărilor cetăţeneşti.
Recomandările noastre
