Jurnal de călătorie din America Latina. Rivas: Ziua preşedinţilor

Liana Oprea
13 mai 2011, 13:02

De când am sosit în Nicaragua, pe toate gardurile, şi chiar şi pe asfalt, la intersecţii, văd scris cu vopsea numele unuia, Daniel. Când în sfârşit îmi aduc aminte să întreb ce-i cu el, aflu că Nicaragua e în an pre-electoral şi numele lăsat în dâre de pensulă cu vopsea roşie nu e al unui Daniel oarecare, ci al acelui Daniel, Ortega. Acelaşi Daniel Ortega de care auzeam la radio pe când eram în şcoala generală, şi despre care unii istorici spun că a confiscat ideologia liberală a revoluţiei lui Sandino tranformând-o în capital politic de stânga.

Pensiunea Huember, la o stradă de biserică şi parcul central, unde mă reîntâlnisem cu Richard, e ţinută de o doamnă în vârstă, cu aspect străveziu, tresăriri rapace şi porniri tiranice sau mieroase, în funcţie de calitatea de client sau angajat a interlocutorului. Povesteşte tuturor celor care vor să asculte cum casa labirintică pe care a transformat-o în pensiune a adăpostit călători de vază, ba chiar şi pe preşedinte.

Într-o dimineaţă, în parc, mănânc o îngheţată la umbra unei statui. Pe lângă mine trece un grup de englezi supraponderali de vârsta a treia, îşi fac poze în faţa artezienei, vorbesc tare, se uită la socluri şi la copaci căutând indicii de obiective turistice. Spre norocul lor, un nicaraguan de aceeaşi vârstă, elegant îmbrăcat, le taie calea şi îi salută, în engleză. Urmează o conversaţie care îi lasă pe englezi recunoscători şi impresionaţi. Se despart făcând-şi cu mâna.

Cămaşă albă, pantaloni la dungă, mână subţire, creolă. Şorturi kaki, tricouri cu burtă peste care atârnă camerele foto, mâini albe, adipoase. Nicaraguanul se aşează lângă mine pe bordură, cu tot cu pantalonii lui negri, impecabili. Astfel aflu două lucruri despre el. Unul, că e candidat la preşedinţie pentru alegerile din 2011, al doilea că azi e ziua în care îşi începe tratamentul cu celule stem.

Vestea așteptată de românii care au panouri fotovoltaice. S-a schimbat legea

Vești pentru românii cu centrale de apartament. Reglementări noi din 2025

"Am 70 de ani. Mai am treabă încă 45. Dar înainte să încep să întineresc am vrut să fac o plimbare prin oraşul meu natal", conchide, râzând puţin de el însuşi, dar nu tocmai.

Îmi întinde cartea de vizită din care reiese că treaba cu candidatura e aproape o profesie: 1996, 2004, 2011. Urcuyo, familie de politicieni. Îşi comandă hainele la Londra. "Cămaşa 200 de dolari, pantalonii 300", trage de stofă ca să confirme. "Tricoul 3 dolari, din India, pantalonii 20, din Spania", îi arunc mingea la fileu, arătând spre mine. Nu se supără. Râdem.

Mă pune să-i promit că-l vizitez în San Jorge, unde are o casă pe malul lacului. Îi spun că nu cred că voi avea onoarea. Zâmbeşte, ludic: "Ratezi ocazia de a fi viitoarea primă doamnă". Apoi, ceva mai serios: "N-am avut niciodată noroc cu femeile. Ultima, a noua, a plecat când nu eram acasă, cu tot cu bani şi mobilă. Când m-am întors, casa goală. Dar mai bine glumim decât să fim trişti, nu?", revine, mutându-şi privirea dinspre interior înapoi spre lumea din jur.

"Când eram copil parcul ăsta arăta altfel", spune privind soclurile goale. "La fiecare schimbare de regim dau jos statuile şi pun altele în loc, sau nu pun nimic. Aici, unde e arteziana, erau nişte broaşte ţestoase şi un aligator. Vii."

O căruţă-taxi s-a oprit lângă latura umbrită a parcului, lângă zidul colorat de un graffiti. Un vânzător de îngheţată îşi plimbă agale căruciorul frigorific, sunând din clopoţei. Doi gardieni publici înarmaţi fumează şi stau de vorbă lângă un soclu gol. Un copil se joacă cu apa de la un robinet ascuns în spatele băncilor. Pe alee trec două femei în rochii colorate, gesticulând şi râzând. Soarele încinge mijlocul cerului, şi se opreşte jucăuş în frunzişul des al copacilor. Urmăriţi continuarea periplului panamerican pe evz.ro şi pe blogul lianadelaselva.wordpress.com

Citiţi şi: