Stau de un sfert de oră la o terasă pustie, şi citesc. Pereţii sunt vopsiţi în trandafiriu pe dinafară şi verde pe dinăuntru, mesele din lemn vechi, lustruit de timp, acoperiş de tablă.

Aspect modest, cârciumarul stă la taclale cu un prieten într-un colţ. Turiştii vin, se opresc în prag, bagă nasul un centimetru spre înăuntru, cu frică parcă, scrutează tejgheaua din spate, unde se pregăteşte mâncarea, se privesc întrebător şi pleacă. În aşteptarea restului la bere, fac un experiment. La următorii vizitatori mă orientez cu faţa spre intrare şi zâmbesc. Îi salut şi le spun că mâncarea e bună. Ei îşi ies din crispare, fac un pas timid înainte, apoi încă unul, şi-şi comandă o porţie măreaţă de peşte. Vin alţii, şi cei deja prezenţi îi încurajează să intre, convingându-i că mâncarea e excelentă. Şi alţii, şi altii, şi alţii. Cârciuma e plină şi mă duc să citesc pe plajă, cu concluzia că neîncrederea e acelaşi lucru cu credulitatea.

În calculatorul obosit de ani şi de căldură de la hostal mă aşteaptă un mail cu o surpriză plăcută. Richard, americanul pe care îl întâlnisem cu doi ani înainte în Ecuador, la Cuenca, e 45 de minute de mers pe şosea, în Rivas.

"După debriefing, a trebuit să învăţ să merg din nou"

Richard e introvertiti, foarte prudent în a-şi alege colocutorii. Caută parcă mereu să nu deranjeze, şi curând îţi dai seama că aparenta lui dispoziţie filosofică e mai degrabă o împăcare senină cu lumea. De statură medie, astenic, suplu, părând mult mai tânăr decât cei 67 de ani ai lui, dă impresia că ţine să treacă neobservat, ca să poată fi el cel care observă.

Povestea spune că, în faţa unei comisiii de evaluare psihologică de acum mulţi ani, trebuise să răspundă la întrebarea: "ce ai face dacă ţi s-ar ordona să tragi populaţia vietnameză?". Răspunsul lui a fost: "Desigur că m-aş întoarce şi aş trage în cel care mi-a ordonat asta". “După debriefing, a trebuit să învăţ să merg din nou", îşi aminteşte el experienţa Vietnam, despre care vorbeşte oricum foarte puţin.

De la el am aflat că mulţi americani caută să plece din SUA, şi se stabilesc cu predilecţie în Costa Rica sau în Ecuador. Într-adevăr, am întâlnit mulţi nordamericani în Ecuador, veniţi cu viză turistică de durată maximă – 6 luni – în urma căreia încercau să obţină permisul de rezidenţă. Era în vremea celui de-al doilea mandat al lui Bush, şi Richard nu avea cuvinte măgulitoare pentru ceea ce devenise ţara lui. În câteva rânduri şi-a exprimat temerile că SUA se transformă într-un un stat fascist, argumentând prin faptul că metodele şi strategiile folosite de guvern sunt copiate aproape fără modificări de la al treilea Reich. Nici despre conaţionalii care veneau să se stabilească în ţările latinoamericane nu avea cuvinte de laudă. Cu un fel de tristeţe defetistă, îi descria ca pe nişte oameni fără şanse de reabilitare conştientă, explicând că stilul de viaţă american le e atât de înrădăcinat în minte încât, oriunde ar fugi ca să scape de el, sfârşesc prin a-l împământeni în acel loc.

"Cel mai bun lucru pe care îl putem face e să nu facem nimic"

"S-au născut cu fundul în automobil, şi cu hot-dog-ul în mână, şi nu concep să renunţe la ele. Fugind de mizeria din SUA, au adus-o cu ei acolo unde au ajuns. Poluează locul.", îşi exprima, tranşant, părerea despre emigranţii nordamericani. "Dar tu? Eşti tot american. Cum ar putea face altfel?", l-am întrebat. "Eu cred că sunt un rătăcitor. N-am prins rădăcini până la 65 de ani, nu cred să se întâmple de acum încolo. Am aflat ceva în tot timpul ăsta. Că lumii îi este mult mai bine dacă noi nu încercăm să îi facem bine. Cel mai bine pentru Pământ este să nu intervenim cu nimic, să-l lăsăm în pace. Cel mai bun lucru pe care îl putem face e să nu facem nimic."

Eram curioasă ce înseamnă conceptul lui atunci când îl practici o viaţă, aşa că l-am întrebat despre implicaţiile personale ale unei astfel de decizii. Cum rămâne cu singurătatea, poţi fii mereu solitar, fără să ajungi să te simţi şi însingurat? "Ba da", mi-a răspuns, "uneori te simţi şi singur, dar te ai mereu pe tine, şi atunci singurătatea e înlocuită de solitudine, diferenţa fiind că în primul caz nu te simţi bine cu tine, iar în celălalt da. Asta funcţionează", a ţinut să sublinieze, "doar după ce înveţi să îţi acorzi credit nelimitat. Cu alte cuvinte, orice ţi s-ar întâmpla de natură să îţi zdruncine încrederea în tine, şi în drumul tău, să ţii minte mereu că tu eşti cel care nu se înşeală. Dacă la un moment dat îţi spun toţi că eşti nebun, tu să nu-i crezi. Să te crezi pe tine."

Urmăriţi continuarea periplului panamerican pe evz.ro şi pe blogul lianadelaselva.wordpress.com

Citiţi şi:

• EP. 10 În Nicaragua aerul e liber, nu condiţionat
• EP 9. Cu toată viteza spre Nicaragua!
• Ep 8. Plaja cu dus-întors
• EP. 7 Ciudăţenii de Panama
• EP. 6 "Avionul mofturos şi berile de aur"
• Ep. 5 "În Puerto Obaldia, brânza columbiană e ilegală"
• Ep. 4 "În Turbo, la docuri, busola a înnebunit"
• Ep. 3 Feţele Columbiei. O călătorie spre centrul Americii (3) | FOTO
• Ep. 2 O călătorie spre centrul Americii (2)
• Prima parte a "jurnalului de călătorie" al Lianei Oprea