Stau pe marginea de sus a Columbiei, răsucind opţiuni în minte. Peste două luni şi ceva ar trebui să fiu pe aeroportul din Bogota. Trei luni în Columbia e prea mult pentru bugetul meu – transportul e foarte scump, autobuzul ajunge de multe ori să coste tot atât cât un zbor intern.

Mă atrage o revenire în Ecuador, dar ar însemna să traversez toată Columbia. De acasă, pe hartă părea uşor să trec în Panama. În realitate, deşi frontiera există, lipseşte şoseaua, şi de o parte şi de cealaltă. Între cele două ţări singurul grănicer este jungla Darien, despre care se vorbeşte că e bântuită de duhuri de pulbere albă sintetizată din frunzele de coca. Singurele puncte de trecere legale sunt prin aer sau pe apă. Cu vaporul din Cartagena, cu escala în insulele San Blas, între 300 şi 400 de dolari, prea scump.

Barcuţa cu motor din Turbo

În cele din urmă America Centrală mă atrage în câmpul gravitaţional şi plec din Taganga pe 30 decembrie, într-un autobuz care mă duce până la Monteria. De aici, trec printr-o scurtă serie de microbuze exagerat de pline şi exagerat de scumpe, ca să ajung la Turbo, pe un drum îngust de praf în capătul căruia se ghiceşte imensitatea mării. Hurducându-ne până la tavan, şoferul face slalom printre gropile pline de apa ploilor recente, motociclete şi oameni ducându-şi în spate poverile mesei de anul nou.

În Turbo, la docuri (denumire exagerată), busola a înnebunit. Informaţiile fac 180 de grade într-un perimetru de trei metri pătraţi. La tejgheaua-casierie o doamnă planturoasă şi vizibil plictisită spune că nu mai pleacă nicio barcă la Capurgana. Alături, nişte soldaţi îmi arată capătul pontonului, infirmând zvonul oficial. E ultima zi din decembrie, după prânz.

La finalul unui du-te-vino care îmi scapă, casieriţa anunţă că biletul spre Capurgana costă 60.000 de pesos (30 USD) în loc de 40.000. Miroase a ceea numesc, în sinea mea, "preţ de turist". De cele mai multe ori poţi să îl eviţi, dar acum ei deţin avantajul, prin monopol.

Fiesta de naufragiu

Pornim, pe apa opacă a deltei râului Atrato, spre urechea de mare caraibiană botoezată golful Uraba. Abia apucăm să simţim vântul în faţă, că mica ambarcaţiune cu motor dă semne de oboseală, şi cedează partida, lăsându-ne să plutim în soarele torid de amiază. Până vine altă barcă pentru transbordaj, patru din cei zece colegi de naufragiu îşi scot chitara, muzicuţa şi tobele din desagi. “Somos musica" se traduce “suntem muzicieni", dar literal înseamnă "suntem muzică". Şi toată bărcuţa începe să cânte, din voci şi percuţii improvizate, o mică fiestă pierdută între gurile deltei Atrato şi Marea Caraibelor. "Kikiribu Mandinga, kikiribu kiribu Mandinga" zboară spre soare dinspre apa încremenită de toropeala după-amiezei. Nimic nu mişcă la orizont, până când vedem apropiindu-se o barcă şi mai modestă, dar cu un motor aparent mai ascultător.

Ieşim în trombă din delta arămie spre apele din ce în ce mai albastre ale mării. Calmul dulce se transformă în munţi şi văi lichide, sărate. Călărim valurile într-un unghi de 45 de grade, şi când ajungem pe culme, “şoferul" opreşte motorul, ca să n-o luăm razna. Efectul e că ne prăbuşim, în virtutea gravitaţiei, în gaura căscată sub noi. Şi aşa călătorim, uzi, veseli şi zdravăn zdruncinaţi, în ritmul multiplicat al respiraţiei agitate a mării. Îmi aduc aminte de avertismentul unei colege de cameră columbiene, în Taganga: “Când te dai jos îţi vine să-ţi controlezi rinichii. Femeile însărcinate şi bolnavii n-au ce căuta pe ruta aia." După două-trei ore, soarele apune după stâncile sălbatice care sparg impetuozitatea mării în spumă albă, explozivă, iar noi tragem la micul ponton din Capurgana. E deja noapte. E aproape alt an.

Urmăriţi continuarea periplului panamerican pe evz.ro şi pe blogul lianadelaselva.wordpress.com

Citiţi şi:

• Feţele Columbiei. O călătorie spre centrul Americii (3) | FOTOREPORTAJ
• O călătorie spre centrul Americii (2)
• Prima parte a "jurnalului de călătorie" al Lianei Oprea