Dl Crin Antonescu a declarat recent că se simte flatat şi îngrijorat de atenţia pe care i-o acordăm Andrei Pleşu, Mircea Cărtărescu şi cu mine. Că riscă să dezvolte chiar un fel de megalomanie, o paranoia sui generis din cauza "atacurilor" noastre care i-ar hiperboliza (evident negativ şi fireşte nedrept) statura.
Se sugerează că ar fi vorba de un fel de campanie concertată, o cabală coordonată de forţe obscure, menită să-l delegitimeze, să-l demonizeze pe el, potenţialul salvator al României de urgia tiraniei băsesciene. Se reia, de fapt, vechea marotă a "intelectualilor lui Băsescu", acei oameni lipsiţi de demnitate, "suflete de sclavi" cum atât de elegant ne-a numit dl Emil Constantinescu, alt corifeu altruist, non-partizan şi neresentimentar al polemicilor civilizate. Ceea ce nu suportă dl Antonescu este să i se arate cu dovezi palpabile cele două caracteristici definitorii ale stilului său politic, elemente din care decurg toate celelalte sarabande, gavote, badinerii, menuete şi alte dansuri ale suitelor imposturii promovate pe "antene" şi pe "irealităţi": fatuitatea cronică şi vacuitatea abisală.
Nu cunosc vreo intervenţie substanţială a liderului PNL pe teme doctrinare, vreo tentativă de clarificare a rolului acestui partid în dezbaterile despre viitorul dreptei (ori stângii) din România. Fraternizarea USLaşă este expresia cea mai directă a dispreţului pentru ce înseamnă întreaga tradiţie anti-totalitară din România. Am mai scris-o şi o repet aici: una este să faci o coaliţie de guvernare temporară şi alta să te aliezi strategic cu adversarii tăi ideologici, ajungând de fapt la o suicidară osmoză prin emascularea propriei identităţi politice. Dacă un Gh. Tătărescu, un om politic veritabil, cu urcările şi coborâşurile unei cariere impresionante, a ajuns să colaboreze cu comuniştii în condiţii de teribilă presiune, deci în stare de urgenţă istorică, cu trupe sovietice de ocupaţie pe teritoriul ţării, Crin Antonescu s-a dedat acestei similare (şi funeste) abdicări din raţiuni strict narcisiste şi oportuniste. Suntem unii care ne mai amintim afişele enorme care decorau panourile marilor oraşe între cele două tururi de scrutin din noiembrie- decembrie 2009, cu acea inubliabilă strângere de mâini dintre Crin Antonescu şi Mircea Geoană şi cu legământul "Împreună vom învinge!". Credeam că, după excesele retorice ale momentului electoral, după teribila gafă a vizitei la Timişoara, dl Crin Antonescu va şti să lase de-o parte o pasionalitate ce-l pierde şi că va căuta soluţii pentru resurecţia unei alianţe normale a forţelor care vor într-adevăr o Românie modernă, necoruptă, întemeiată pe supremaţia legii, eliberată de fantomele trecutului totalitar. A fost însă o amăgire.
Unica propunere, repetată ad nauseam, a d-lui Antonescu este dărâmarea "regimului Băsescu", un scop distructiv (prezentat drept "emancipator") căruia îi sunt subordonate toate celelalte posibile priorităţi. În numele acestui ţel ultim dar şi imediat, pe care psihiatria l-ar descrie drept monomanie, se justifică nejustificabilul, se calcă în picioare tradiţia liberală din România, se fac alianţe sordide, se minte fără jenă. Pe dl Antonescu nu-l stinghereşte corupţia, nu-l frământă întârzierea adoptării legilor legate de reparaţiile pentru victimele comunismului, de reducerea pensiilor securiştilor, tot atâtea teme pe care cândva părea să le preţuiască.
Probabil că dl Antonescu vede vieţile noastre dominate de nesfârşite intrigi mărunte, fixaţii meschine, o poziţie ancilară eternă în raport cu Traian Băsescu. Altcineva ne scrie cărţile şi articolele, alţii sunt cei care ne pregătesc cursurile universitare şi prelegerile publice. Sigur, nu suntem chiar nişte oarecare, de vreme ce cuvintele noastre sunt luate în seama. Dar ele nu sunt ceea ce spunem noi, rezultatul gândirii noastre autonome, ci al poruncilor din umbră răsplătite pe ascuns, comenzi pe care le îndeplinim fără murmur noi, membrii comandoului propagandistic dirijat de la Cotroceni, din raţiuni mocirloase şi tenebroase. Nu-l preţuim cum se cuvine pe el, solarul, virilul, imaculatul tribun al democraţiei USLaşe. Ceea ce uită dl Antonescu este să dezvăluie numele celui de-al patrulea, al celui mai influent, consecvent, persistent şi periculos conspirator. A făcut-o însă Mircea Cărtărescu. Numele său este chiar Crin Antonescu.
Nu suntem fanaticii nimănui. Scriem şi ne exprimăm în nume propriu, nu angajăm instituţii private ori de stat (cum observ că uneori ni se reproşează). Orice ar crede unii, nu primim undă verde de la Cotroceni. Avem dreptul la opinii, cum au dreptul inalienabil la opinii şi cei care au semnat "Apelul" intelectualilor pentru alegerea lui Crin Antonescu drept preşedinte al României. Ca şi Mircea Cărtărescu, mă întreb ce au de spus aceşti oameni, dintre care unii îmi sunt amici, despre rateul moral al acestui personaj? Comentariile la acest articol sunt suspendate!
Recomandările noastre
