Liana Oprea, o tânără din România, povesteşte pentru cititorii EVZ peripeţiile prin care a trecut de-a lungul unui periplu de patru luni prin America Centrală.

Prin luna noiembrie 2010, fiinţa pe care o numim întâmplare mi-a scos în cale un bilet de avion Bucureşti-Bogota şi retur, la jumătate de preţ. Restul agoniselilor l-am pus în buzunarul stânga faţă, sub paşaport, şi mi-am făcut rucsacul. E o iluzie faptul că noi decidem să călătorim. De fapt, drumul se alege pe sine, şi noi mergem, sau nu, cu el. A fost un periplu fascinant, pe drumuri de pământ, aer şi apă din Columbia, Panama, Costa Rica, Nicaragua, Honduras, El Salvador, Guatemala, Belize şi Mexic.

Timp de patru luni, am trecut prin ploi torenţiale care scufundau orăşele columbiene, frontiere pierdute în vântul de decembrie al Caraibelor, autobuze aducând, după penaj, cu păsări exotice şi botezate drăgăstos "avioane", străzi colorate cu chipurile lui Che Guevara şi Sandino, mirosuri de cafea şi tabac de havană, stranii râuri scufundate, jungle prin acoperişul cărora respiră de milenii piramide maya, ţărmuri albe, verzi şi albastre în ale căror cochilii multicolore se aud deopotrivă marea şi chitările mexicane.

În Columbia sunt uneori mai multe zâmbete decât locuitori

Din zgomotoasa Bogota spre nord, prin dealurile prietenoase ale departamentului Santander, spre râul Magdalena, unde timpul dispare într-un soi de eternitate vizionară, am ajuns pe coasta neagră a Columbiei, la Taganga. America Centrală îmi făcea semne, complice.

Între Columbia şi Panama se întinde parcul naţional Darien, o junglă groasă, fără şosele şi fără legi. Este una dintre mai multele "zone interzise" din Columbia, unde nici măcar columbienii nu îşi fac de lucru. O tânără studentă bogotană îmi spunea că turismul recent înflorit în ţara ei e rezultatul unei convenţii între guvern şi carteluri ca acestea din urmă să elibereze o parte din drumuri. Mai povestea că în Columbia încă dispar fără urmă oameni, dimpreună cu orice înregistrare care să spună că ar fi existat vreodată, în acte sau în memoria cunoscuţilor. Columbia însă trăieşte bucuria vieţii oricât de grea ar părea, oricât de săracă sau rănită.

Cum să treci graniţa cu o barcă mică

Doi ianuarie. O barcă mică, în care câţiva oameni se izbesc ritmic de valurile înfuriate, se îndreaptă spre încheietura Americii Centrale. E alternativa mai ieftină de a traversa o graniţă care nu permite transportul terestru. Cu stomacul torturat, încerc să respir din când în când aer în loc de apa sărată care cade ritmic în cap, în ochi, în nas, în timp ce peisajul se roteşte în unghiuri bizare, stânci, aer, apă.

"Cea mai rea zi din viaţa mea", mi-am zis când am pus un picior tremurător pe mal, 45 de minute mai târziu. La scurt timp, gândeam contrariul. Puneţi în acelaşi loc nişte domni înarmaţi cu automate, care îţi scotocesc minuţios bagajele înainte să calci pe teritoriul panamez, şi un turist străin care a uitat, printre şosete şi chiloţi, câteva fire de iarbă interzisă. Mai târziu, în Nicaragua, auzeam povestea unui american cazat de trei ani la răcoare pentru o întâmplare similară. Consulatul era lipsit momentan de curent electric, internet sau telefon, dar dispunea de nişte liste vechi de 3 ani după care românii încă mai aveau nevoie de viză pentru Panama.

Urmăriţi continuarea periplului panamerican pe evz.ro şi la http://lianadelaselva.wordpress.com.

UTIL

Ghidul autostopistului panamerican

Mulţi mă închipuie, auzind pe unde umblu, stând toată ziua în hamac, pe o plajă de nisip alb, sorbind un cocktail pe sub borul unei pălării de paie. În realitate e mult mai frumos. Călătoria cu rucsacul e la limita dintre turism şi nomadism. Se conduce după reguli proprii, pe care fiecare şi le adap tează personalităţii lui, dar există câteva repere.

În timp, dezvolţi abilitatea de cheltui puţin şi a te bucura mult. Ai rucsacul în spate şi drumul în faţă. Ai împachetat doar câteva lucuri de neapărată trebuinţă, printre care îţi permiţi să arunci, ca maximum de snobism, un aparat foto. Nu ai nevoie de mai mult. În fiecare secundă, toate opţiunile îţi stau la dispoziţie. În definitiv, cuvântul lux înseamnă lumină, iar în sufletul tău e din belşug.

Nu te poţi rătăci într-un loc necunoscut

Uneori dormi la hostel cu 3-6 dolari pe noapte, alteori afară, în hamac. Mănânci tamale, tacos sau pupusas la tarabele din pieţe sau îţi găteşti singur. Dacă vrei un restaurant, te duci la ăla popular din colţul străzii, unde iau masa localnicii. Mâncarea de pe stradă e mai gustoasă decât la restaurantele pentru turişti.

Varianta mai ieftină e de cele mai multe ori cea mai savuroasă. Nu iei autobuzele simandicoase pentru turişti, ci te deplasezi cu "avioanele" tradiţionale, în care aerul pătrunde liber prin geamurile deschise. Vânzători ambulanţi urcă din staţie în staţie să-ţi povestească bombastic despre un unguent cu nume ciudat, cum ar fi Marijuanol, Dumnezeu şi pilule de deparazitare.

Câteodată iei un "colectivo" de 5 locuri, în care mai încap nu se ştie cum încă 7 nicaraguani plecaţi la muncă în El Salvador. Alteori călătoreşti de-a dreptul pe acoperişul microbuzului, printre munţi însoriţi. Frontierele le traversezi pe jos, întotdeauna e un autobuz de partea cealaltă care să te ducă undeva. Nu te poţi rătăci într-un loc necunoscut. Îi laşi pe alţii să se închine la ghidurile turistice. Preferi să vorbeşti cu oamenii din jur. Ai uneori surpriza să afli că pensiunea în care dormi, şi care nu apare în Loney Planet, a fost reşedinţa temporară a vreunui general sau preşedinte.

Nu cumperi excursii organizate, dacă le poţi face pe cont propriu. Negociezi preţul cazării. Te uiţi cât plătesc localnicii înainte de a cumpăra ceva. Eşti antrenat să converteşti diverse valute în timp record. Eviţi taxiul din principiu.

Cu toate astea, nu eşti zgârcit. Există situaţii când nişte dolari în plus sunt o investiţie bună. Ca de exemplu când renunţi la zborul retur din Bogota, şi cauţi un semi- low-cost din Cancun spre Bucureşti. Ai câştigat timp, şi, când calculezi costul drumului din Guatemala înapoi în Columbia, realizezi că n-ai pierdut nici bani. Nu reduci cheltuielile negociind la sânge cu vânzătoarea de papaya din piaţă.

De vorbă cu candidatul la preşedinţie

Pe drum, afli de la alţi călători cum să traversezi Atlanticul pe vapoare sau cum să te autofinanţezi călătorind prin Australia. Dacă ai dispoziţie, poţi lucra câteva săptămâni predând limba engleză într-un orăşel de munte. La orele mici ale di mineţii asişti gratis la un spectacol susţinut de nişte americani beţi şi nişte fete frumoase plătite să le ţină companie. Americanii se aleg cu nişte scatoalce zdravene, în timp ce strada pietruită răsună în întuneric: "Me pagas ahora o vamos a la policia!".

La prânz stai de vorbă, la umbra unei statui, cu un candidat la preşedinţia Nicaraguei, ieşit la plimbare în orăşelul lui natal. Se întâmplă să petreci noaptea sub cerul liber, în sacul de dormit, lângă doi vulcani, pe o insulă în mijlocul unui lac, cu ochii la infinit mai mult decât cinci stele.

COMPATRIOŢI

Doi români stabiliţi în El Salvador, al treilea reîncarnat în Mexic

Eram în Tacuba, în El Salvador, când mă plângeam lui don Osiris că n-am întâlnit călători români. A doua zi, don Osiris, care are 66 de ani, o chitară, o pensiune şi un pick-up 4x4, care pocneşte din eşapament mai ceva ca un pistol ruginit, vine să-mi spună: "La câţiva kilometri de aici locuieşte o familie din ţara ta". Am făcut ochii mari a neîncredere. O oră mai târziu era rândul unui domn de 60 de ani, timişorean de origine, să nu-şi creadă urechilor când o fată i-a strigat "bună ziua!" de la poartă.

Nicu şi Carmen (foto dreapta, alături de Liana Oprea) sunt plecaţi din România din anii ’70 şi trăiesc de peste 14 ani în El Salvador. La 18 ani, el a fugit peste Dunăre, şi a reuşit să se stabilească în Germania. A lăsat în urmă o carieră militară pentru care se pregătea, la îndemnul familiei, în şcoala de la Câmpulung. În SUA a cunoscut-o pe Carmen. S-au mutat în San Salvador, unde ea a fost profesoară de ştiinţe, apoi şi-au cumpărat o casă în departamentul Ahuachapan. "Când am ajuns în El Salvador, primul lucru a fost să întreb unde e comunitatea de români", îşi aminteşte el. Răspunsul a fost prompt: "Care comunitate de români?!". "Da, aici, în El Salvador, noi doi suntem singurii", confirmă, zâmbind.

În 1990, Nicu a revenit în România, cu gândul să rămână. "Reîntoarcerea m-a deziluzionat. Credeam că s-a schimbat totul, dar tot ăia pe care îi ştiam erau la putere. Azi nu mai am pe nimeni care să mă aştepte în România".

Nicu Răsoi prepară fructe uscate întrun dispozitiv cu energie solară şi singurul coloid de argint produs în America Centrală. În grădina din faţa casei cresc menta, mărarul şi pătrunjelul, printre flori exotice şi arbori de papaya.

O lună mai târziu, în Cancun, am întâlnit un mexican din Monterrey care m-a uimit cu următoarea frază: "Strada pe care stau se numeşte Montes Carpatos. Dintotdeauna am crezut că într-o viaţă anterioară am trăit în România. Visez să ajung cândva acolo".

CHELTUIELI

Două mii de euro pentru o călătorie de 4 luni

• DURATA CĂLĂTORIEI: 4 luni
• DISTANŢA PARCURSĂ. Peste 5.000 km
• TRANSPORT CU AVIONUL. Bucureşti- Bogota-Bucureşti 600 EUR, Cancun-Bucureşti 530 EUR.
• TRAVERSAREA din Columbia în Panama: 50 EUR (barca), 80 USD avioneta de la graniţă la Ciudad de Panama (nu există drum din Puerto Obaldia spre interior)
• CAZARE. 8 USD/noapte Columbia, 4 USD/ noapte America Centrală, 11 USD/noapte Mexic, Riviera Maya (una din cele mai scumpe arii din Mexic).
• PREŢURI DIVERSE: o sticlă de rom Flor de Caña Gran Reserva (Nicaragua şi Panama): 5-7 USD; Pupusa (turtă de porumb cu carne sau legume) în El Salvador: 25 cenţi USD; Taco în Guatemala: 1 USD; Bere: Columbia-0,75-1 USD, 330ml; Panama 0,9 USD 1litru; Nicaragua 1,5-2 USD 1litru; El Salvador 1,5-2 USD 1litru; Guatemala 0,75-1 USD, 330ml; Mexic 2 USD 1 litru