Ca să-i protejeze de răutatea celor din jur, mulţi părinţi care au copii cu dizabilităţi îi izolează de lume şi-i fac dependenţi de ei. Uită că sunt muritori şi că, într-o zi, copiii lor vor înfrunta lumea.

În încercarea disperată de a-şi proteja copiii cu dizabilităţi de suferinţe suplimentare, părinţii cad într-o capcană din care ulerior le este greu să iasă: protejarea excesivă. Copilul hiperprotejat devine un adult neputincios, care nu îndrăzneşte să viseze la o carieră şi nici la întemeierea unei familii. Şansele unei persoane cu diza bilităţi la o viaţă independentă, la educaţie şi carieră depind în mod direct de familia în care creşte.

Nicoleta Muşat, director de programe la Organizaţia Naţională a Persoanelor cu Handicap din România (ONPHR), spune că, în familiile hiperprotective, copiii ajung să-şi dorească puţin de la viaţă şi să nu lupte pentru viitorul lor. "Este important ca părinţii să conştientizeze că la un moment dat nu vor mai fi şi că, dacă nu-i încurajează să se descurce, îi condamnă practic la o veşnică dependenţă".

"Este o luptă permanentă pentru părinţi"

La polul opus, spune Nicoleta Muşat, sunt acele familii care îşi susţin copilul, îl duc la şcoală prin eforturi foarte mari, îl înscriu la cursuri de calificare şi îl îndreaptă spre activităţi de socializare. "Ei sunt cei care înving."

Dorina Stamate este psihoterapeut şi mama lui Vlăduţ, un băieţel cu dizabilităţi care frecventează o şcoală normală, are rezultate foarte bune, prieteni mulţi şi o mare poftă de viaţă.

"Când părinţii văd că cel mic nu poate să facă ceva, instinctiv sar să facă în locul lor. Însă asta nu îl ajută. Ei trebuie să vadă limita copilului şi chiar să-l împingă puţin peste ea, oricât de dureros ar fi", spune ea.

Dorina Stamate îşi aminteşte de momentele în care era martora chinurilor copilului şi îşi impunea să nu intervină ştiind că este pentru binele lui. "Făcea chinetoterapie şi plângea într-o cameră de durere, iar eu în alta. Este o luptă permanentă pentru părinţi".

"Iubiţi-i, acceptaţi-i şi bucuraţi-vă că îi aveţi"

Psihoterapeutul mai spune că tentaţia părintelui este să se erijeze în salvator al copilului şi să nu-l expună lumii pentru a-l apăra de dureri şi răutăţi. O altă greşeală frecventă pe care o fac părinţii acestor copii este să le plângă de milă, lucru care face ca încrederea micuţului în propria persoană să scadă. "Iubiţi-i, acceptaţi-i şi, mai ales, bucuraţi-vă că îi aveţi", este sfatul psihoterapeutului.

Ea spune că părinţilor le este greu să facă faţă frustrării şi sentimentului de vină pe care îl au, iar acest lucru le îngreunează şi mai mult luarea de decizii în interesul real al copilului.

Dorina Stamate îi sfătuieşte pe părinţii care se simt depăşiţi de situaţie să apeleze la grupuri de suport, unde găsesc răspunsuri şi învaţă să gestioneze problemele de atitudine faţă de dizabilitatea copilului.

Politici incoerente care debusolează

Spre deosebire de ţările dezvoltate, unde persoanele cu handicap sunt bine integrate în societate, România este restantă la acest capitol. Iar pe lângă mentalitatăţile obtuze care generează reacţii de respingere, această situaţie este întreţinută şi de lipsa unor programe coerente care săi ajute pe aceşti oameni să-şi găsească locul.

Nicoleta Muşat de la ONPHR vorbeşte despre politicile incoerente din acest domeniu: "La început au fost măsuri pasive, care încurajau persoana cu dizabilităţi să se mulţumească cu indemnizaţia primită de la stat şi să nu-şi caute loc de muncă. Au urmat apoi măsuri active, care îi încurajau să se dezvolte, să fie activi. Dar s-a revenit ulterior la măsurile pasive şi tot aşa, încât nimeni nu mai înţelege nimic". Efectul acestei debandade se vede şi în mentalitatea unora dintre persoanele cu dizabilităţi. "Pentru că familiile lor îi văd ca sursă de venit de la stat, copilul creşte cu mentalitatea că dreptul lui suprem este acela de a primi şi rămâne pasiv toată viaţa", arată Nicoleta Muşat.

"Părinţii trebuie să vadă limita copilului şi să-l împingă puţin peste ea, oricât de dureros ar fi." DORINA STAMATE, psihoterapeut

Campanie EVZ "VIAŢA MERITĂ TRĂITĂ":

• Nick Vujicic, un om fericit. Fără mâini, fără picioare
• Mama unui copil superdotat, imobilizat într-un scaun cu rotile: "Fericirea nu înseamnă să ai ceea ce doreşti, ci să doreşti ceea ce ai"
• Desenatoarea din scaunul cu rotile
• Manager IT în scaun cu rotile: "Sper ca statul să nu mă încurce"
• Pictoriţa fără mâini
• Viaţa unui handicapat autentic
• Doctor în fizică, în scaun cu rotile, despre experienţa americană: "M-au vrut pentru lucrurile pe care le pot face"
• Origami 3D cu o singură mână
• "Aş fi vrut o viaţă normală. Dar, dacă nu s-a putut, asta e"
• Şcoală de optimism pentru bolnavii de cancer
• Angajaţi omul, nu handicapul lui!