Istoricul Lucian Boia îi contrazice pe toţi vizionarii care, de mii de ani, tot cântă prohodul omenirii. El ne asigură că vom trece şi de 2012.

Miile de păsări moarte care au căzut din cer la începutul acestui an în mai multe locuri de pe glob, inclusiv în România, au redeşteptat spaime vechi de când lumea, iar o întrebare s-a conturat în mintea multora: "Oare vine sfârşitul lumii?".

Sub spectrul anului 2012, anunţat drept capăt de drum pentru umanitate, un răspuns afirmativ pare tot mai credibil. Însă fantasma sfârşitului lumii ne bântuie de mult timp. Nu a numărat nimeni sfârşiturile anunţate până acum, dar, secole la rând, oamenii au trăit cu certitudinea că finalul este după colţ.

"Cum există un sfârşit individual, cum fiecare viaţă se sfârşeşte la un moment dat, a părut cu totul natural să se imagineze şi un sfârşit al lumii. E o idee firească, o înclinare a spiritului uman: fiecare lucru are un sfârşit, inclusiv lumea", explică istoricul Lucian Boia, specialist în istoria imaginarului şi autor al cărţii "Sfârşitul lumii. O istorie fără sfârşit".

Potopul, primul sfârşit de care am trecut cu bine

Ideea apare încă de la începutul civilizaţiei, arată el, iar unul dintre cele mai vechi scenarii este cel al potopului.

"Potopul biblic e, de fapt, o reluare a potopului pe care îl întâlnim la babilonieni şi, înainte de babilonieini, la sumerieni. Deci încă din mileniul III î.H. avem relatarea acestui potop. Şi bănuiesc că este o preluare din timpurile anterioare. Într-o lume preistorică, formată din comunităţi mici, orice catastrofă avea aspect de sfârşit de lume".

Deşi există şi sfârşituri de lume definitive, precum cel din religia creştină, cele mai multe sunt parţiale: "Sunt aproape sfârşituri de lume fiindcă, până la urmă, se prăbuşeşte civilizaţia, piere cea mai mare parte din omenire, dar rămâne un grup de supravieţuitori care reia evoluţia umană", spune Boia.

Chiar şi în creştinism, în ciuda faptului că este anunţat un final complet al lumii terestre, avem în acelaşi timp o continuare într-o altă dimensiune. În ultimă instanţă, oamenii doresc să evite neantul, explică el.

Păcatele oamenilor, cauza pentru dezastru

În funcţie de epocă, sfârşitul lumii are instrumente diferite. Mult timp victimele unor zei care hotărau să nimicească omenirea, acum oamenii pot să dezlănţuie chiar ei catastrofa finală.

"Sunt unii care îşi închipuie că noi suntem mai raţionali decât erau strămoşii noştri. Eu nu am impresia că fondul mitologic s-a diminuat. Anticii, dacă voiau să termine cu lumea, la ce puteau să apeleze? La o inundaţie universală sau la incendiu universal. Noi avem mult mai multe mijloace, începând cu războiul nuclear, ciocniri cosmice de tot felul, dereglări ecologice, ajungând la încălzirea globală, care este una din mitologiile cele mai puternice care se manifestă astăzi. Când spun că e o mitologie, nu spun că este fals, dar are clar dimensiunea mitologică, seamănă cu potopul, care e dat de divinitate pentru a-i pedepsi pe oameni. Acum nu mai intervine divinitatea, dar intervine această dereglare a mecanismelor naturale tot din cauza nechibzuinţei, din cauza păcatelor oamenilor".

Panica viitorului, tipică pentru societăţile dinamice

Deşi se întâlneşte la atâtea civilizaţii şi culturi, angoasa nu este una universală. Comunităţile tradiţionale din Africa nu cunosc, de pildă, astfel de scenarii, arată Boia: "Sfârşitul lumii e cu atât mai prezent cu cât civilizaţiile sunt mai dinamice şi îl întâlnim în special acolo unde istoria prezintă un mers mai bine definit. Societăţile mai tradiţionaliste, care stagnează sau care evoluează mai încet, prezintă mai puţine rupturi. Dacă mergi încet sau stai pe loc, primejdiile sunt mai mici. Deci panica asta a viitorului intervine acolo unde societăţile sunt într-un mers din ce în ce mai rapid".

"Orice am spune noi despre 2012 se va dovedi, fac pariu acum cu oricine, că nu este adevărat. Poate din întâmplare să se petreacă şi sfârşitul lumii în 2012. Însă numai din întâmplare, nu ca adeverire a unei previziuni", glumeşte el.

AM SCĂPAT

Apocalipse cu dată exactă

La începutul secolului al XIX-lea, după ce a studiat Biblia ani în şir, predicatorul american William Miller a anunţat că a calculat data la care Hristos va reveni pe pământ: evenimentul trebuia să se petreacă între 21 martie 1843 şi 21 martie 1844.

Deoarece umanităţii nu i-a sunat ceasul în acel interval, ziua apocalipsei a fost recalculată: acum trebuia să aibă loc pe 22 octombrie 1844. Ghinion însă pentru autorii prezicerii: ziua a rămas cunoscută doar ca o mare dezamăgire pentru adepţii lui Miller.

Apropierea cometei Halley în lunile aprilie- mai ale anului 1910 a stârnit panică în multe cercuri, mai ales după ce un astronom a afirmat că, atunci când Terra va trece prin coada cometei, gazelele toxice prezente acolo ar putea duce la pieirea oricărei forme de viaţă de pe planetă. Speriaţi, oamenii au cumpărat măşti de gaze şi umbrele "anticometă", dar din fericire nu au avut de ce să le folosească.

Eclipsa totală de Soare de pe 11 august 1999, vizibilă din România, a alimentat şi ea viziunile înfierbântate ale unora, precum profetul Matthew Dumbrell din Marea Britanie, care se aştepta ca sfârşitul lumii să aibă loc la ora exactă 12.50 din acea zi.

Şi cum un număr cu trei zerouri nu putea să fie unul inofensiv, sosirea anului 2000 a fost aşteptată şi ea cu sufletul la gură. Potrivit prevestirilor, dezastrele ar fi trebuit să vină cu nemiluita. După 31 decembrie, calculatoarele ar fi urmat să o ia razna şi să înceapă numărătoarea de la anul 1900, ceea ce ar fi dus la prăbuşirea avioanelor, a reţelelor de comunicaţie şi chiar la explozii ale centralelor nucleare.