O ştire recentă arată că bulgarii sunt printre cei mai pesimişti oameni din lume, dar, în general, media pe Europa Centrală şi de Est e coborâtă, sub cea a Americii Latine, de exemplu.
În multe ţări sărace din Africa şi Asia, bătute de Dumnezeu cu molime, cutremure şi uragane, populaţia iese în sondaje ca fiind mult mai optimistă decât în Balcanii de Vest sau în statele nou-membre ale UE. Avem aici un paradox: dacă ai deschide graniţele, dar i-ai opri să meargă în Germania sau Franţa, acei zâmbăreţi din lumea a treia ar da toţi năvală încoace, în zona postcomunistă, unde localnicilor le tună şi le fulgeră. Până una-alta chiar şi chinezii, cât sunt ei de cetăţeni de putere globală, căreia comentatorii tiermondişti îi ridică altare, caută să emigreze în Europa, inclusiv în România; n-am auzit în schimb de români care să caute un trai mai bun în China.
Exclud efectul climei, care poate fi deprimantă în Polonia sau statele baltice prin comparaţie cu Brazilia, dar este excelentă în Croaţia sau Bulgaria, bastioane ale pesimismului planetar. Ca să nu mai vorbesc de faptul că ţările scandinave, unde condiţiile meteo ar trebui mai curând să ducă la depresii, sunt la extrema cealaltă, în topurile încrederii în vi itor.
Nici vârsta medie a populaţiilor nu explică fenomenul. E drept că în Europa de Est îmbătrânirea este accelerată, deci te-ai gândi că pensionarii sunt mai morocănoşi decât cei activi. Numai că, după cum arată un articol din ultimul număr al "The Economist", optimismul în viaţă nu scade liniar cu vârsta, ci urmează un interesant profil în U: eşti optimist ca tânăr, atingi un minim între 40 şi 50 de ani, după care te înseninezi din nou la vârsta a treia, invariabil, în toate ţările studiate, pe toate continentele.
Ce să fie deci cu est-europenii, cel puţin cei din afara fostei URSS, pentru care ultimul deceniu a fost unul de progres spectaculos, atât economic, cât şi politic? Şi-au îndeplinit idealuri care acum douăzeci de ani păreau utopice, precum intrarea în NATO şi UE, sau sunt pe cale s-o facă (în Balcanii de Vest). Sunt liberi să circule şi să se bucure, fiecare în parte, de beneficiile tangibile şi intangibile ale pieţei unice. Are însă aerul că exact acele ţări unde asemenea succese păreau odinioară cel mai implauzibile - Bulgaria sau România, bunăoară - şi au asistat la performanţa fenomenală (şi oleacă nemeritată, favorizată de circumstanţe) de a sări câte trei trepte deodată şi a accede la recunoaştere şi prosperitate, fix ele sunt astăzi mai pesimiste, după ce s-au văzut cu sacii în căruţă.
Ca să luam doar cazul României (exemplul e valabil şi pentru alţii) în ultimii zece ani PIB per capita a crescut de la 2.900 la vreo 8.000 de dolari americani anul trecut, în plină criză, după ce atinsese un maxim de 9.500 dolari în 2008. Ajustând cu puterea de cumpărare, PIB per capita în România este acum de vreo 14.000 de dolari după calculele Băncii Mondiale, dublu faţă de cei 6.800 ai Chinei şi peste cei 10.400 ai altei puteri emergente la modă, Brazilia. Nu valoarea în sine e impresionantă, ci avansul rapid în doar două decenii: de la fictivul nivel de 2.500 dolari pe locuitor trâmbiţat de Ceauşescu drept mare relizare în 1987, cu siguranţă mânărit în sus, la acelaşi nivel, dar de astă-dată real, prin 2001-2002, iar apoi triplarea acestuia până în 2010 şi promovarea în categoria ţărilor mediu dezvoltate.
Cu alte cuvinte, dacă în 1999 când am început negocierile eram cam pe la 13-14% din media UE, iar în 2004 ajunsesem la 28-29%, la începutul lui 2011 suntem pe la 46-48% din PIB mediu per capita în UE (la PPP) conform ultimului comunicat al Eurostat. Marşul de apropiere, nu doar al României, ci al întregului Est, este impresionant, mai ales prin contrast cu imaginea unei ţări ca Italia, care în tot acest timp a stagnat la 100%. Sau cu Grecia, care la o populaţie de 11 milioane are o datorie publică de 410 miliarde dolari, în vreme ce Polonia, Cehia, Slovacia, Ungaria şi România la un loc, cu 92 milioane locuitori, au o datorie publică de doar 550 miliarde (adică 37.000 dolari datorie pe cap de grec, faţă de doar 6.000 dolari pe cap de est-european). Obiectiv vorbind, cine are perspective mai bune de dezvoltare?
Iar atunci de unde pesimismul, corăbiile înecate şi corul de lamentaţii într-o regiune care, după toţi indicii, chiar şi după criză, nu face decât să prospere şi să recupereze decalajul faţă de Occidentul la care s-a uitat cu jind atâtea decenii? Şi-au pierdut est-europenii simţul perspectivei, ca peştele care nu mai bagă de seamă apa în care se mişcă, deşi locuiesc în cea mai dinamică parte a continentului, iar ieşirea din criză îi va avantaja, pentru că au făcut reforme mai dure decât Vestul? Avem aici un caz de cecitate la scară mondială sau unul în care aspiraţiile au luat-o cu mult înaintea realităţii?
Cum se face că nici măcar românii, care au alături eşantionul-martor al Republicii Moldova (PIB/cap la o cincime din al nostru; izolare ani buni în afara UE şi a spaţiului de libertate de circulaţie), nu realizează că au avut un deceniu excepţional, la scara istoriei, iar asta cumva independent de politica şi guvernele pe care le-au avut şi le mai au? Nu ştiu; las psihologii să explice paradoxul - dar dacă se poate, nu pe cei care apar de regulă la TV. Dacă e să fim oneşti, cred că nu ne putem dori altceva decât încă zece ani măcar la fel de buni.
Recomandările noastre
