Oricât de permisive ar fi regulile sociale în privinţa adulterului, "bolnavii" de sex sunt luaţi în râs şi văzuţi drept nişte amanţi jalnici, care au fost prinşi în fapt de prea multe ori. Adevărul e undeva la mijloc.
Atunci când vine vorba despre adicţia de sex, diferenţa dintre moralitate şi boală este aproape imposibil de sesizat, însă teoriile ultimilor ani par să fi făcut ceva mai multă lumină în acest domeniu. Nimfomanele şi Don-Juanii, primii proscrişi Noţiunea de adicţie sexuală a fost absorbită de conştiinţa populară abia în 1960, când Albert Ellis, unul dintre cei mai prestigioşi psihologi ai secolului XX şi Edward Sagarin, un sociolog de orientare homosexuală au scris cartea "Nimphomania: Un studio al femeilor suprasexuale", o insultă adusă femeilor exhibiţioniste. Demersul lor a inspirat apariţia termenului de "Don Juanism", pentru a descrie bărbaţii uşuratici. Astăzi, Asociaţia Americană de psihologie defineşte hipersexualitatea ca boală doar în condiţiile în care o persoană îşi neglijează obligaţiile zilnice sau job-ul pentru că este ocupat să se masturbeze sau să facă sex. Un alt simptom de boală este nevoia urgentă de a întreţine relaţii intime atunci când experimentează un episod depresiv. Totuşi, cine când este momentul să te opreşti? Şapte pe săptămână, prea mult? Sexologii americani au încercat să răspundă la această întrebare încă din anii 40, dar numărul magic al raporturilor sexuale normale s-a schimbat de la o decadă la alta. Una dintre cele mai contestate teorii îi aparţine lui Martin Kafka, profesor la Harvard, care a decis că dependenţa de sex intervine atunci când bărbaţii de peste 15 ani au mai mult de şapte orgasme pe săptămână, timp de cel puţin jumătate de an. Potrivit acestuia, "norma" obişnuită ar fi de doar trei "momente de glorie" pe săptămână.
Mai dificil este însă de stabilit câţi oameni suferă de această afecţiune. Studiile arată că 3% până la 10% din populaţie suferă de această adicţie, agravată în special după apariţia Internetului, în 1990. Tratamentul corect al acestor bolnavi ridică alte semne de întrebare. Cei mai mulţi specialişti pledează pentru abstinenţă totală, o măsură nerealistă, mai ales pentru cei care-şi doresc urmaşi. În plus, mulţi dintre cei recuperaţi au mărturisit că "este aproape imposibil să-ţi înfrângi complet dorinţa sexuală". O soluţie extremă este prescrierea substanţelor care inhibă hormonii, aşa numita "castrare chimică", cu efecte adverse, în cazul bărbaţilor, precum efeminarea. O a treia şi, cel mai probabil, mult mai eficientă metodă de tratament o reprezintă sesiunile de terapie, unde pacienţii învaţă despre consecinţele dependenţei lor şi cum pot avea o viaţă amoroasă echilibrată.
Recomandările noastre
