Într-un editorial pe blog, analistul politic Dorin Tudoran, jurnalist şi cercetător asociat, Foreign Policy Research Institute (FPRI), Philadelphia, SUA, descrie "mantra în care și-a zidit Dan Voiculescu jalnicul final de traseu postdecembrist".

"Făcut mat, urlă că e Bobby Fischer. Făcut marț, urlă că e Victor Pițurcă. Dovedit că a fost turnător, urlă că n-a fost general.

Cu cât aude mai clar zgomotul “brățărilor”, cu atât țipă mai tare că Traian  Băsescu e cu un picior în pensionul Poarta Albă și cu celălalt în pensiunea Rahova.

E interesant cum ține morțiș Dan Voiculescu să ilustreze zicala zen ”Plânge gaura, de grija dopului.”

Cum ridicolul se înmulțește prin sciziparitate, îi tai lui Voiculescu un Mircea Badea, îi cresc trei Mihai Gâdea.

Îi retezi o Ciuvică, îi cresc două perechi de Dana Grecu. Îi furi Ursu, face rost de doi Chireaci.

Își pierde o lentilă de ochelari, îi crește un binoclu.

Își pierde acul de la cravată, îi cresc două gratii pe cămașă.

I se înfundă un braț al Dunării, desfundă delta Nilului.

În pofida acestui sistem de regenerare miraculoasă, poziția lui Voiculescu în Tabelul lui Mendeleev e din ce în ce mai incertă – nici metal de post-tranziție, nici gaz nobil.

Toxicitatea lui este atât de fascinantă, încât trusturi de presă inamice importă de la exportatorul Voiculescu calupuri de narco-jurnalism.

După ce-l auzi pe Radu Banciu gândind, prima reacție este să spui “Aoleu, iar râgâie Mircea Badea…”

După ce-l auzi pe Mircea Marian spunând “adevărul”, te apucă dorul de o minciună cu puternică personalitate juridică.

Totuși, cu toate eforturile concurenței, antenoizii se află încă în fruntea plutonului.

Poate să nu-ți placă Andreea Pora – opțiunile ei politice sau felul cum practică uneori gazetăria -, dar să-ți sufleci mânecile și nădragii pentru a-i da pumni în gură și picioare-n burtă, s-o împroști din toate gurile invitaților din platou cu flegmă și bălegar pentru a o “exorciza” și a scoate din ea “diavolul-dictator Băsescu” e treabă de mardeiași, entuziasm de interlopi.

Poate că Dan Voiculescu visează să intre pe poarta “pensionului” în chip de Hodorkovski și la eliberare să fie luat, cel puțin, drept Timoșenko.

Dacă așa stau lucrurile, e vorba de visul unui somnabul care nu poate să priceapă că fie se trezește de unul singur, fie e trezit de alții, streașina nu-l mai suportă.

Narco-jurnalismul însă are un viitor strălucit în România.

P.S. Spre deosebire de alții, eu nu cred că am de ce să recunosc public că îmi este rușine pentru că am publicat cândva  în “Jurnalul Național”. Când – la invitația lui Marius Tucă, nu a lui Dan Voiculescu – acolo semnau  Mircea Cărtărescu, Mircea Dinescu, Emil Hurezeanu, Andrei Pleșu, Vladimir Tismăneanu și eu, în “Jurnalul Național” nu aveau loc execuții de felul celor la care asistăm  astăzi. Toți cei pomeniți mai sus au renunțat să mai colaboreze la “Jurnalul Național”, dar niciunul dintre ei nu a putut pretinde că i-a cerut cineva cum și ce să scrie, să-l laude pe Dan Voiculescu sau să-i atace dușmanii. Nu ne poate fi rușine decât de lucruri pe care le-am comis, nu și de cele pe care nu le-am comis sau la care nu am fost nici măcar părtași prin tăcere. Ce ziar este astăzi “Jurnalul Național” constituie responsabilitatea celor care îl conduc. Cum se simt cei care scriu azi în “Jurnalul Național” este o chestiune ce ține de anumite opțiuni. Ce scriu ei astăzi în “Jurnalul Național” ține de propria lor conștiință. Conștiințele nu sunt transferabile.  Există chiar și responsabilități netransferabile", scrie ", scrie Dorin Tudoran pe blog.