Sâmbătă, 4 iunie 2011. Intâlnirea bulinarilor, după 19 ani, cu maestrul Ion Cristoiu m-a făcut să-mi aduc aminte cu emoţie de câteva momente excepţionale din viaţa de jurnalist de la Evenimentul Zilei. Sunt nostalgic, recunosc, după vremurile când presa se făcea cu entuziasm mult, bani puţini şi articole răsunătoare.

O poveste în povestea Bulinei Roşii:

 Cum am devenit jurnalist la ziarul lui Ion Cristoiu

· Faptele relatate au fost, sunt şi vor fi adevărate. Orice asemănare cu realitatea nu este întâmplătoare!

Sfârşit de iunie, 1992. Aflu de la nişte prieteni că un nou cotidian, Evenimentul Zilei, angajează reporteri. Zis şi făcut. Mă prezint dis de dimineaţă (la ora 8,00!) la sediul Evenimentului Zilei din Casa Presei, iar paznicii, uitându-se miraţi la  mine, îmi spun că mai am de aşteptat mult şi bine până apar viitorii colegi.

In jurul orei 9,00 - 9,30  îşi face apariţia şi viitorul meu şef, Mihai Bărbulescu, (Mişu cum îi spuneau prietenii, Dumnezeu să-l odihnească în pace!). Îi spun că sunt student în primul an la Facultatea de Drept şi că doresc să colaborez pentru rubrica juridică din cadrul departamentului pe care îl conduce. Amuzat, îmi spune că are deja un colaborator pentru această rubrică, o avocată, şi că nu este nevoie de încă un jurist, mai ales de un jurist în devenire, dar că mai există locuri. Accept imediat oferta  şi-l rog să mă pună la treabă. Mă invită în hală - o cameră imensă unde se călcau în picioare mai mulţi redactori. Din hală, intrăm într-o cămăruţă de câţiva metri pătraţi unde se înghesuiau alte şase persoane, într-un fum de ţigară pe care îl tăiai cu cuţitul. “Aici este departamentul social şi dacă, în 30 de zile, dovedeşti că ai calităţi de ziarist, o să ţi se încheie un contract de colaborare”  - îmi spune Mihai Bărbulescu, trăgând în piept cu poftă o ţigară Carpaţi.

(în loc de şapou)

 

·         Prima misiune – cota cartofilor, roşiilor şi a castraveţilor

(în loc de bumb)

Prima mea misiune la Bulina Roşie  a fost să merg  în piaţă şi să mă întorc până la ora 9,00!!!  cu preţurile la ceapă, cartofi, roşii, castraveţi etc. pentru vestita rubrică  “Cota pieţei”. Peste câteva zile am fost, totuşi,  “avansat” pentru că mi s-a oferit ca premiu să mă ocup şi de “Cota restaurantelor”, o rubrică care stârnea invidia celorlalţi colegi, pentru că mâncam moca atunci când eram în “documentare”.

Peste câteva zile, o altă “misiune” importantă a fost interviul luat unui lider sindical de la CFR, Siromaşcenko, care se afla, de câteva zile, în greva foamei. Acesta avea însă o mare poftă să apară în presă pagini întregi despre protestul său.  Pentru că a dorit să consemnez exact ceea ce spune şi pentru că nu aveam reportofon, am fost obligat să scriu timp de câteva ore zeci de pagini, cât nu am scris în patru ani de facultate. Bineînţeles că în ziar nu au apărut decât câteva rânduri.

 

·         Prima delegaţie -  La Moreni, după holeră

A venit timpul şi plecării în prima delegaţie! Ziarul Adevărul publicase la „Telefonul cititorului” o informaţie potrivit căreia în localitatea Moreni este holeră!  Atunci l-am cunoscut pe redactorul şef adj. Sorin Roşca Stănescu, cel care avea în subordine şi departamentul unde lucram. Cu ziarul „Adevărul” în mână, intră ca o vijelie în hala mică, şi-l întreabă pe Mişu cine pleacă la holeră. Cum în birou nu erau, la acea oră, decât două colege, Mişu răspunde rapid: „Godinac, du-te la holeră!”

Mândru de misiunea primită şi “ înarmat” sub braţ cu ziarul Adevărul, plec la Gara de Nord şi iau trenul spre Ploieşti. Apoi, din autogară, găsesc rata care să mă ducă la Moreni, un autobuz prăfuit şi vechi care transporta navetiştii de la Ploieşti la Moreni. Fac un scurt sondaj de opinie în autobuz, dar nimeni nu ştia că în localitatea lor a izbucnit holera. Le arăt ziarul celor care nu mă cred şi simt că se instaurează o mică stare de panică printre pasageri. La Moreni găsesc uşor Direcţia de Sănătate Publică, mă legitimez (aveam deja o adeverinţă de colaborator la EVZ!) şi îi întreb pe medici dacă este adevărat ce a publicat Adevărul. Mi se răspunde că, într-adevăr, au existat, în urmă cu câţiva ani, câteva cazuri suspecte de holeră, dar că acestea nu s-au confirmat. Nemulţumit de răspunsul primit, îi întreb dacă o cunosc pe persoana care a telefonat la ziar. Unul dintre medici îmi spune că ar cunoaşte o astfel de persoană şi că este posibil să lucreze la o fabrică din oraş.

Simt că îmi vine apa la moară şi plec val vârtej spre fabrica cu pricina. Pentru că paznicul nu mă lăsa să intru în unitate, o aştept pe dna. Maria Popa în faţa fabricii. Totuşi, îl conving pe paznic să mi-o arate când iese. Aştept cu nerăbdare să apară femeia, paznicul îmi face un semn discret cu ochiul, mă legitimez şi îi arăt ziarul. Aceasta, speriată când şi-a văzut numele în ziar, îmi povesteşte întreaga tărăşenie. Că este martor într-un proces de paternitate dintre rudele lui Gh. Gheorghiu Dej  (din câte îmi amintesc era vorba de fiica Licăi Gheorghiu  care se judeca cu soţul său pentru obţinerea custodiei copilului). Copilul stătea provizoriu la Moreni, la părinţii soţului şi, probabil, persoane rău voitoare  încercau să influenţeze instanţa de judecată şi să discrediteze martorul.

A doua sau a treia zi apărea în ziar următorul articol: “Un neadevăr publicat de Adevărul: La Moreni este holeră“. Lucrurile nu s-au oprit aici, pentru că i-am găsit şi pe soţi în instanţa de judecată care au confirmat tărăşenia. Apoi a apărut în EVZ un nou articol: “Cum se fabrică o ştire falsă la Adevărul.”

 

·         M-am deghizat în ortacul lui Miron Cozma ca să nu mă bată minerii

    O altă amintire frumoasă a fost participarea la mitingurile şi grevele organizate de Miron Cozma în Valea Jiului, unde, în fiecare zi, ne căutau minerii pe la hotel şi prin oraş ca să ne bată, pentru că scriam articole împotriva şefului lor, Miron Cozma. Eram adjunctul şefei de secţie Conflicte de Muncă  Sindicate, Eugenia Cristea, un profesionist desăvârşit care, la fel ca şi Mihai Bărbulescu, se bătea cu toată lumea ca să ne promoveze munca în ziar. Am fost trimis în delegaţie la Petroşani împreună cu colegi de la alte secţii ca să transmitem despre greva generală a minerilor din Valea Jiului. Pentru că în fiecare zi aveam câte un meci cu Miron Cozma, Bulina Roşie  fiind cel mai citit ziar care îl critica, eram vânaţi zi şi noapte de ortacii săi. Deja viaţa noastră era pusă în pericol. Îmi amintesc că Fane Jep, colegul nostru de la foto, a fost prins şi pus să mănânce ziarul.

    Ca să obţin totuşi informaţii de la eveniment, am făcut rost de un costum de miner care puţea de-ţi pica părul din nas, m-am murdărit pe faţă şi pe mâini cu noroi şi m-am strecurat printre manifestanţi. Am avut atunci mare noroc că nu m-au dibuit minerii, deoarece mă împrietenisem cu un ortac mai în vârstă şi care, pentru o cinzeacă, mă luase sub aripa sa. Norocul meu a fost că nu prea ştia să citească şi îi spusesem că sunt practicant la un ziar din judeţ şi că nu vreau să fiu recunoscut în zonă. Oricum, deghizarea a ţinut doar două zile, pentru că era dubios ca un miner să intre în fiecare zi în hotelul unde erau cazaţi jurnaliştii şi cei de la serviciile secrete. Nu acelaşi noroc l-au avut cei din serviciile secrete, pentru că îi recunoşteai de la mare distanţă, având salopetele noi nouţe.

 

·         Ministrul de Interne ne-a acuzat că i-am dotat pe mineri cu staţii de emisie recepţie

Apropo de mineri, îmi amintesc că am reuşit să obţin aprobare  specială de la Agenţia Minelor sau cum se numea atunci, să fac un reportaj într-o mină de uraniu din Ardeal. Am coborât cu o colivie pe post de lift mai mulţi kilometri într-o astfel de mină, am scris despre munca grea şi efectul radiaţiilor catastrofale asupra celor care lucrau şi locuiau în acea zonă. M-am plimbat cu “Trenul hemoroizilor” (cum îi spuneau minerii trenuleţului care îi transporta la mină), am prezentat cazuri grave cu persoanele care erau iradiate din cauza concentraţiei mare de  uraniu. Îmi amintesc că durata de viaţă era undeva pe la 60 – 65 de ani, că majoritatea bărbaţilor sufereau de impotenţă, că majoritatea locuitorilor nu mai aveau dinţi în gură şi că mulţi cheliseră.

Din fericire, pentru că am avut  şansa să lucrez şi apoi să conduc secţia Conflicte de Muncă Sindicate, obţineam informaţii din toate domeniile de la liderii de sindicat. De multe ori ne-am călcat pe picioare cu mai toate secţiile, pentru că noi reuşeam să obţinem mai rapid şi uşor ponturile întrucât sindicaliştii aveau tot interesul să critice puterea şi patronatul.

Dar cea mai amuzantă fază a fost la mitingul minerilor din Piaţa Victoriei când Ministrul de Interne de atunci (cred că Doru Ioan Tărăcilă), a acuzat Evenimentul Zilei că i-a dotat pe manifestanţi cu staţii de emisie recepţie. De fapt, ce se întâmplase:  pentru că minerii hotărâseră să nu plece din faţa Guvernului până când nu-şi rezolvă revendicările, au rămas peste noapte în Piaţă. Pentru a relata în timp util toate evenimentele, redacţia ne dotase cu staţii de emisie recepţie Motorola. Eram singurii ziarişti care aveau la dispoziţie acest sistem de comunicare şi  era firesc  să ne dăm mari şmecheri în faţa „asistenţei”.  Deoarece acumulatorii nu ţineau foarte mult, era nevoie să mergem des la redacţie pentru a-i încărca. În seara respectivă m-am întors în piaţă cu câteva staţii şi le-am împărţit colegilor din secţie. Probabil că securiştii aflaţi în Piaţa Victoriei i-au confundat pe colegii mei cu protestatarii şi, astfel, l-au dezinformat pe Tărăcilă. Am râs cu lacrimi după comunicatul de presă şi declaraţiile hilare ale Ministrului de Interne.

 

·         “Şapte zile şi înc-o joi/ Văcăroiu e cu noi!”

 Un moment haios, dar destul de dureros pentru părinţii mei a fost vizita delegaţiei guvernamentale în  deja celebrul Panciu „unde s-au născut două genii, Cristoiu şi Godinac”  - după cum glumea maestrul în şedinţele de sumar. Aflat în vizită la ai mei, aflu că se pregăteşte o mare vizită a premierului Văcăroiu la Hrubele lui Ştefan cel Mare din Panciu. De la Marian Oprişan, Miron Mitrea,  prefect, primar şi până la ultimul paznic al podgoriei, toată lumea era în fierbere. Tatăl meu, fiind şeful fermei unde se desfăşura toată acţiunea, era în Comitetul de organizare. Cum sindicatele se aflau în vremea aceea în război crâncen cu Guvernul iar noi, bulinarii, îl tocam zilnic pe Văcăroiu, mi s-a părut firesc  să mă ocup de această vizită, mai ales că aveam şi acreditare de presă la Guvern.

Sun în redacţie şi anunţ disponibilitatea de a relata acţiunea, cerere care mi se aprobă imediat.  Iau legătura cu tatăl meu şi cu primarul (care era vecinul nostru de bloc şi mă ştia din copilărie) şi sunt trecut pe lista delegaţiei oficiale. Mă aşez lângă primar  şi aştept cuminte, împreună cu ceilalţi oficiali pănceni şi focşăneni, delegaţia importantă de la Bucureşti ca să viziteze hrubele lui Ştefan cel Mare şi să deguste minunata licoare denumită şampanie de Panciu. După ce stăm ca proştii vreo oră în picioare, îşi face apariţia şi coloana oficială. Dau noroc cu premierul şi cu miniştrii, iar unii, care mă cunoşteau, se uitau chiorâş, mirându-se ce caută Evenimentul Zilei, duşmanul de moarte al lor, în delegaţia oficială. Puţin încurcat, primarul îi linişteşte repede pe curioşi, spunându-le că sunt un fiu al Panciului, că mă cunoaşte de când eram mic.

Intrăm în hrube, directorul general al fabricii îi explică cu aplomb premierului procesul de fabricaţie a şampaniei, problemele pe care le au, etc. Se face apoi degustarea. Când toată lumea se aştepta ca Văcăroiu să laude şampania, acesta întreabă brusc: “Cât costă un dop de plută?“

 Lumea încremenise, noi ne abţineam cu greu să nu izbucnim în râs, iar directorul inventează rapid un răspuns şi îi satisface marea curiozitate a premierului.

Acesta a fost şi titlul reportajului de atmosferă, presărat cu multe picanterii, de la vizita premierului pe meleagurile vrâncene, apărut pe prima pagină a ziarului: “Aflat în vizită la fabrica de şampanie din Panciu, Nicolae Văcăroiu a întrebat cât costă un dop de plută”.

Jale mare în judeţ după apariţia acestui articol, în fond un material nevinovat şi chiar publicitar  în comparaţie cu anchetele şi materialele  pe care le publicasem până la acea dată împotriva lui Văcăroiu.

    Tatăl meu mă suna în disperare, spunându-mi că a fost chemat la domnul director, că  i s-a trimis echipă de control de la judeţ, că a fost sancţionat pe nedrept din cauza a ceea ce am scris eu. I se reproşase că fiul său şi-a bătut joc de toată munca păncenilor, că a făcut de râs întregul oraş pentru că „o dată în viaţă are şansa Panciu să primească la el acasă întreg Guvernul”. Ca să mă reabiliteze, i-au cerut tatălui meu să mă convingă să public, tot pe pagina întâi, o dezminţire. Pentru că  ai mei mă băteau zilnic la cap să public dezminţirea, le-am povestit colegilor din redacţie ce mi se întâmplase. A doua zi, tot pe prima pagină, apare şi dezminţirea, la Chestiunea zilei, semnată de  caricaturistul redacţiei, Andronic: o horă în care sticlele de şampanie dansau cu foc şi strigau: “Şapte zile şi înc-o joi/Văcăroiu e cu noi!”

 

·         Prima acţiune grevistă la Bulina Roşie

Era în timpul “Fenomenului Reşiţa”, când toată ţara era în fierbere din cauza grevelor declanşate de muncitorii combinatului din  Reşiţa . Aveam o echipă trimisă la Reşiţa, Monica Rădoi şi Laurenţiu Solomon, iar în Bucureşti - Lidia Truică, Claudia Moise acopereau celelalte evenimente. Împreună cu Florentina Ionescu, şef adjunct de secţie, aveam de acoperit în fiecare zi aproximativ două pagini de ziar. Toate articolele şi materialele erau apoi vizate de redactorul sef adj., Eugenia Cristea şi, în final, de Ion Cristoiu. Cu alte cuvinte, eram monitorizaţi non stop.

După două săptămâni de lucru de dimineaţă până noaptea, într-o şedinţă de sumar, Ion Cristoiu mă întreabă de ce nu am dat un material pentru Bulina Albastră cu mitingul celor de la Faur, aşa cum anunţaseră mai multe publicaţii. I-am răspuns că doar au anunţat că protestează în semn de solidaritate cu muncitorii din Reşiţa, dar că nu vor ieşi în stradă. Că a fost doar un anunţ publicitar, s-a dovedit ulterior.

Ion Cristoiu a insistat că trebuia publicată ştirea şi mi-a spus, de faţă cu toţi colegii, că am “slăbit ritmul”. Am simţit atunci că s-a prăbuşit cerul peste mine. În toţi anii lucraţi alături de Ion Cristoiu, primisem doar laude şi sfaturi (o  singură dată am fost sancţionat de redactorul şef  Daniel Tomescu pentru că am lipsit, într-o sâmbătă!, la o şedinţă de sumar.) Dar să mă certe, pe nedrept, niciodată! După şedinţă m-am întâlnit cu colegii mei şi mi-am scris demisia.

Atunci s-a întâmplat ceva extraordinar care mă va marca toată viaţa. Toţi colegii din secţie şi-au scris demisiile şi au spus că se solidarizează cu mine, că ne vom găsi împreună de lucru la un alt ziar. Am mers apoi la Eugenia Cristea cu demisiile şi era să facă infarct când ne-a văzut cât de hotărâţi suntem. Ne-a îmbărbătat şi ne-a dat dreptate, pentru că ştia că suntem nevinovaţi. Şi atunci au început negocierile cu Gheorghe Voicu, un om de pus la rană, redactorul şef care a fost împuternicit de Ion Cristoiu să ne rezolve “revendicările”. Care revendicări, că noi nu solicitasem nimic ci doar ne simţeam jigniţi!

 Dacă tot am văzut că Gică Voicu insistă, am cerut cu mare curaj majorarea salariilor, încă trei reportofoane, încă o staţie de emisie recepţie Motorola, trei pagere şi, cel mai important lucru, ca plata cheltuielilor pe care nu le puteam justifica integral din delegaţii să fie trecute în acordul redacţional. Cu alte cuvinte, pentru că noi aveam foarte multe delegaţii într-o lună, tot ce nu puteam justifica cu chitanţe din banii primiţi pentru delegaţie, îi primeam, liniştiţi, la acord. După mai multe zile de negocieri, solicitările noastre au fost aprobate, cu excepţia majorării salariilor pentru mine şi Florentina Ionescu, deoarece noi aveam salarii fixe ca şefi şi adjuncţi de departament. Am devenit cu toţii exemple de urmat printre colegi, mulţi dorind atunci să se transfere la departamentul nostru.

Gică Voicu: “Godinac să facă sindicate în fabrici şi uzine!”

 Îmbătându-ne cu succesul avut, am încercat apoi marea cu sarea. Să înfiinţăm primul sindicat din presă. Răspunsul lui Gheorghe Voicu a fost tranşant: “Godinac să facă sindicate în fabrici şi uzine”, iar al Maestrului decisiv : “Nici nu apucaţi să  ajungeţi cu actele până la judecătorie şi sunteţi cu toţii daţi afară“. Aşa că ne-am potolit, dar nu am renunţat definitiv la idee...

Peste câţiva ani, în 2001, când nu mai lucram la Bulina roşie, am reuşit să punem  bazele primului Sindicat al Jurnaliştilor Profesionişti şi a Federaţiei Române a Jurnaliştilor MediaSind, organizaţie care are în prezent peste 9000 de membri, precum şi al primului Contract Colectiv de Muncă la nivel de Ramură Mass-Media.

Au fost, mai mult ca sigur, mult mai multe momente frumoase la Bulina roşie. Important este faptul că experienţa profesională obţinută datorită şansei de a lucra şi învăţa de la adevăraţi profesionişti, de la maestrul Ion Cristoiu, Mihai Bărbulescu, Eugenia Cristea şi mulţi, mulţi alţii, m-a ajutat enorm în viaţă. Vă mulţumesc tuturor! Să vă dea Dumnezeu sănătate!

Cristi Godinac, şef departament  Conflicte de muncă-Sindicate, Evenimentul Zilei - Bulina Roşie

Articol prelut de pe mediasind.ro