Ali Ahmad Said Esber s-a născut în 1930, în Siria. De la începutul anilor 1980 s-a stabilit la Paris.
Este convins că s-a născut să fie poet. Nimeni nu-l contrazice din simplul motiv că, sub pseudonimul Adonis, este socotit acum, la 86 de ani, cel mai important poet de limbă araba în viaţă. Poeziile sale (la care am putut avea acces doar în traducere într-o terţă limbă, pentru că nu ştiu nici un pic de araba, iar Adonis nu a fost tradus, după ştiinţa mea, în româneşte) au o forţă de sugestie excepţională, îşi conturează cu încîntătoare uşurinţă un univers imaginar propriu şi vibrează metafizic. Poeţii, se ştie, oricît ar fi de buni, nu devin celebrităţi. Adonis a devenit, însă, o celebritate nu pentru poeziile sale (desi cele cîteva zeci pe care le-am citit sînt formidabile) pentru criticile sale virulente îndreptate spre islam şi, mai ales, spre situaţia actuală a lumii arabe.
Foarte recent, a apărut la Humanitas “Islamul şi violenţa”, care cuprinde dialogul dinttre Adonis şi Houria Abdelouahed, eseistă cu doctorat şi cercetări în psihanaliză, traducătoare de poezie arabă, din dar şi în colaborare cu Adonis. Acum un an, apariţia cărţii la Paris a generat multe reacţii. Nu-mi dau seama dacă această excelentă traducere a Laurei Sitaru va genera, măcar, o dezbatere serioasă şi la Bucureşti. În orice caz, cartea se citeşte pe nerăsfulate. Este, deopotrivă, o carte necesară şi exagerată – adică, o carte care spune adevăruri, adică, o carte bună. Ar fi bine să ne amintim din cînd în cînd că adevărul nu este aproape niciodată temperat, median, echilibrat. De cele mai multe ori, este exagerat, de nu chiar radical. Adevărurile mari, precum naşterea, iubirea, moartea, libertatea nu sînt deloc “călduţe”. Cartea pare că asumă acest punct de vedere şi ne oferă o discuţie despre islam cum eu nu am mai citit. Cartea este o discuţie purtată de doi musulmani care trăiesc la Paris şi care înţeleg foarte bine cultura europeană. Ei ştiu, aşa zicînd, care sînt nevoile de cunoaştere ale cititorului european şi îi oferă exact ceea ce el are nevoie.
Cartea e necesară pentru că vocile critice din interiorul islamului ne sînt necunoscute. Avem convingerea exasperată că intelectualii musulmani sînt, toţi, mai pe faţă, mai pe ascuns, de acord cu excesele jihadiste, cu terorismul, cu proiectele demente ale califatului universal. Or, este necesar nu doar să ştim că nu e aşa, e necesar să-i şi auzim. Pentru cei care spun că nu există în Islam voci critice, iată, Adonis există! E adevărat, el vorbeşte de la Paris. E adevărat, nu se aud chiar foarte multe alte voci critice, antifundamentaliste din spaţiul arab, dar, după cum ne-a asigurat traducătoarea volumului, ele există. Trebuie să înţelegem, însă, pericolul la care te expune critica islamismului din interiorul spaţiului arab. Uneori, credem că lumea întreagă este ca spaţiul nostru cultural, în care oricine poate şterge pe jos cu creştinismul şi cu biserica fără să i se întîmple nimic rău, ba chiar, dacă şterge bine, poate lua medalii, burse, poate deveni vedetă intelectuală. În lumea islamului este, totuşi, altfel… Este cam cum era la noi, în anii comunismului - sînt posibile doar “şopîrle” ori critici bine moderate.
De altfel, Adonis însuşi argumentează cu încîntătoare texte că nici unul, (da, da nici unul!) dintre marii poeţi ai islamului nu a susţinut formele radicale ale propriei religii. Dimpotrivă. Tradiţia poetică din interiorul culturii islamice este, integral, una a deschiderii şi păcii, a toleranţei şi a înţelegerii, a rafinamentului şi dialogului cu orizonturile deschise. Adonis pledează pentru ideea că poezia salvează islamul. De altfel, încrederea lui în forţa poeziei este totală. Poezia, spune undeva Adonis, este ca un vînticel proaspăt care se insinuează într-o camera perfect închisă şi de secole neaerisită. Poezia spulberă ignoranţa, crede Adonis.
Pe de altă parte, “Islamul şi violenţa” este o carte exagerată. Adonis are păreri ferme: crede că statul trebuie separat de religie, crede că religia este sursa multor necazuri şi aproape niciodată terapia potrivită pentru ele, crede că islamul conţine în sine violenţa şi crima, dar mai crede şi că în marginea islamului a înflorit în secole o tradiţie, mai ales poetică, din care ar putea să renască un islam cumva umanizat, sensibil, civilizat, cum spuneam. Adonis este revoltat de felul în care islamul tratează femeile, cunoaşterea raţională şi alteritatea. Ei bine, chiar în miezul acestor convingeri, adevărată muzică pentru urechile oricărui european, apare şi exagerarea.
Exagerate sînt, întotdeauna, criticile generalizate. Revoltat de islam, Adonis crede că toate monoteismele sînt la fel. Dacă islamul conţine în el violenţa şi crima, Adonis extinde hazardat curajoasa lui remarcă: toate monoteismele conţin în ele violenţa. De aceea, în privinţa religiei, Adonis e un fel de “Marx plus” + dacă pentru fondatorul comunismului religia era un puternic opiaceu cu care se adormea conştiinţa revoluţionară a maselor, pentru poetul sirian, religie e mult mai periculoasă, pentru că nu doar adoarme o anume vigilenţă, ci ucide de-a dreptul. Aici, fireşte, poetul greşeşte. Dar poeţii au voie să greşească…
Opiniile exprimate în paginile ziarului aparțin autorilor.
Recomandările noastre
