Bunul Dumnezeu nu este drept. Cel puțin, nu în sensul îngust al „Dreptății” din capetele noastre. Și, cu atât mai puțin, nu este Corect Politic.

„Pilda talanților”, care se citește duminica aceasta în Biserică, este cunoscută. Un om (Dumnezeu), înainte de a pleca într-o lungă călătorie, își cheamă slugile și le dă pe mână avuția sa: „Unuia i-a dat cinci talanţi, altuia doi, altuia unul, fiecăruia după puterea lui, şi a plecat”.

Primele două slugi folosesc banii pentru a-i înmulți. Când stăpânul se întoarce și ei îi dau înapoi dublu față de cât primiseră, acesta îi laudă. În schimb, cel de-al treilea, care preferase să îngroape talantul, crezând că așa îl apără de hoți, are parte de pedeapsa cumplită a stăpânului.

Și încă de ce pedeapsă! „Iar pe sluga netrebnică aruncați-o întru întunericul cel mai dinafară. Acolo va fi plângerea și scrâșnirea dinților.” Adică nici mai mult, nici mai puțin, decât Iadul!

Prima reacție este de indignare: de ce Stăpânul (Dumnezeu) le-a dat sume diferite? Asta e discriminare!, ar sări omul modern. Unde este egalitatea de șanse? Ca să nu mai spunem că ia talantul de la sluga pedepsită și îl dă celei cu cei mai mulți talanți. „Căci tot celui ce are i se va da și-i va prisosi, iar de la cel ce n-are și ce are i se va lua.” Auzi la Dumnezeu ce vorbe de capitalist veros!

Să nu ne repezim: este drept că unuia i-a dat cinci, altuia doi, altuia un talant. Dar la toți a dat câte ceva. Nu este om pe care Dumnezeu să nu-l înzestreze cu un „talent”, cu un har: unul are înclinație spre muzică, altul spre scris, altul spre o meserie anume.

Apoi, să nu uităm, talantul era o monedă (în greacă, tálanton, în latină, talantum) foarte valoroasă: reprezenta salariul pe nouă ani pentru o muncă calificată. Deci, chiar și cel care a primit un talant a primit foarte mult.

Dar de ce vrea Dumnezeu de la noi „înmulțirea talanților” și de ce se mânie pe sluga care și-a îngropat harul? Cum să o arunce de-a dreptul în Iad? Ce rău a făcut? Nici unul. Dar asta nu îl scuză. Este, cum se spune, un ins „călduț”. Nici prea-prea, nici foarte-foarte. Însă, în creștinism, a nu face bine înseamnă a face rău, arată Părintele Calciu. Am văzut cu ceva timp în urmă, tot aici, că Cerurile se cuceresc prin străduință, nu ți se oferă pe tavă.

(De aceea, cel cu străduința mai mare a primit la împărțirea finală și talantul slugii comode.)

Și apoi, mai e un aspect: când primești un cadou, bucuria îți este sporită de dragostea pe care i-o porți persoanei care ți l-a dăruit. Orice fleac primit de la cineva drag capătă o valoare inestimabilă. Îl porți, îl folosești cu bucurie, îl prețuiești, pentru că îți amintește de El. Așa se și cuvine. Dar dacă este dăruit de Dumnezeu?