Difuzarea primelor episoade din cele șase în cîte a fost interviul de patru ore luat de mine la Belgrad lui Sebastian Ghiță (așa cum am mai scris, interviul nu-mi mai aparține, e al ziarului care l-a solicitat – Evenimentul zilei –) a fost pentru presa noastră un turnesol. Mult mai importantă decît dezvăluirile deja făcute sau care vor fi făcute în cadrul serialului, rămîne dezvăluirea marilor slăbiciuni ale presei noastre. În orice alt loc din lume, dezvăluirile lui Sebastian Ghiță ar fi fost verificate, sporite cu dezvăluirile proprii ale fiecărei publicații, comentate de publiciști, sociologi, istorici, așa cum se întîmplă și trebuie să se întîmple cu acest gen de Memorii.

Spusele lui Sebastian Ghiță au valoarea unor memorii despre o perioadă mai mult sau mai puțin trecută din istoria noastră postdecembristă și, ca orice memorii (inutil să mai invoc aici însemnările lui Constantin Argetoianu, jurnalul lui Carol al II-lea, interviurile Regelui Mihai despre Lovitura de la 23 august 1944), ele exprimă punctul de vedere al autorului, dacă nu chiar și interesele acestuia.

A le lua altceva decît ceea ce sînt- un punct de vedere subiectiv asupra unor oameni și asupra unor evenimente, ar fi o enormă greșeală, ținînd înainte de toate de minima cultură generală.

Astfel de confesiuni – scrise sau rostite- trebuie, în genul celor făcute de Elena Udrea, Victor Ponta, Traian Băsescu, Alina Bica, despre ceea ce s-ar putea numi Obsedantul deceniu II, trebuie verificate critic, raportate la alte dezvăluiri și la datele de Istorie, după care, în măsura în care exprimă realitatea, comentate ca adevăruri istorice. Nu în ultimul rînd, așa cum ne învață Marcel Proust, fondatorul prozei zise și subiective, interviul luat de mine dă seamă și de felul de a fi al lui Sebastian Ghiță. Doar urmărit cu bună credință, nu la difuzoarele din cazărmile de presă ale SRI, materialul difuzat pînă acum trădează un personaj sfîșiat de disputa dintre tentația de a fi interesant prin dezvăluiri de senzație și prudența dictată de negocierile pe care- eu cel puțin sînt sigur de asta- le-a dus și le duce. Vineri seara, după emisiunea cu Victor Ciutacu de la România tv, am stat de vorbă cu Eugen Chelemen, directorul editorial al postului, despre ceea ce eu am descoperit cu uluire a fi tulburarea neobișnuită provocată de un simplu interviu. Dumnezeule! am exclamat, e doar un interviu, unul dintre numeroasele interviuri luate de mine în 50 de ani de activitate și bag seamă că e comentat de parcă aș fi scris Război și pace și de parcă ar fi fost Răspunsul Guvernului Român la ultimatul sovietic din iunie 1940. Am căzut de acord toți trei – eu, Victor Ciutacu și Eugen Chelemen, cît de profund e cancerul plantat în presa noastră de Statul paralel în Obsedantul deceniu II. Lăsînd deoparte Unitățile militare din presă, nu pot să nu constat că și mulți ziariști pe care-i știam profesioniști au reacționat la interviu ca niște fătuce geloase pe colegele care au onoarea de a se culca cu patronul postului.

Interviul a fost și pentru mine un turnesol al relației mele cu contemporanii.

Am descoperit – fără a fi tulburat de asta- cît de mulți dușmani am în presă, unii dintre ei care-mi lăsau impresia dacă nu a unor amici (n-am așa ceva pe lumea asta), atunci mă- car a unor inși cinstiți în judecarea mea publică.

Culmea e că atacurile cele mai jegoase au venit nu de la dușmani declarați, ci de la persoane cu care mă știam în relații bune, fie pentru că le-am ajutat cînd au trecut prin încercări, fie pentru că au lucrat cu mine la un moment dat în cei 28 de ani de gazetărie liberă.

În această lume de manele care e presa noastră de azi, am descoperit, nu fără suprindere, un comentariu de o rară limpezime la dezvăluirile lui Sebastian Ghiță, una dintre puținele tentative din presa noastră de chibiți de galerie politică a aborda esența interviului: Lumea dezvăluită de Sebastian Ghiță.

E vorba de Anca Mireanu de la PS News, care semnează pe site un text de excepție intitulat Interviul cu Sebastian Ghiță – manual perfect de comunicare publică: suspans, decor, personaje și acțiuni.

Într-un mod care m-a făcut invidios, autoarea n-a căzut în capcana clișeului cu fotografia și s-a concentrat asupra amănuntelor (epice, cum aș spune eu) din interviu, amănunte care schițează o realitate descrisă de autoare în stilul rece, al scriiturii obiective, dar care ar trebui să cutremure milioanele de români care n-au știut pînă acum de existența acestei realități aflate dincolo de spectacolul realității publice, oficiale: „Ca într-un scenariu scris ca la carte, aseară ieșim din povestea anostă, prin introducerea unor elemente de decor ce îl pot face pe privitor să își închipuie mai ușor contextul: a fost o cramă, se asculta Luis Amstrong, care era piesa favorită a Codruței Kovesi, era un DJ (socrul), a fost un chef de șapte ore etc.

Toate aceste lucruri, lumești și prozaice, au generat contextul perfect al unei petreceri în care acuzați și acuzatori, infractori și justițiari petreceau împreună. Pe fondul sonor al melodiei „What a wonderful world” devine certitudine o chermeză la care participau personajele unei povești care ar fi trebuit să aibă un cu totul alt decor.

Familiarizarea cu personajele

Pentru publicul larg, care poate l-a trecut în uitare pe generalul Coldea, pe fostul director Maior sau alte personaje ale vremii, interviul readuce în actualitate treptat pe fiecare dintre ei. Este perfect construită ideea de gașcă: nu umblau unul fără altul, aniversau zile de naștere, evenimente sau sărbători împreună, gestionau povești învăluite în mister tot împreună: oficiali, ofițeri și oameni de afaceri.

Ideea de cîrdășie, de ștergere a barierelor morale dintre personaje este perfect introdusă și promovată”.

Corectă, Anca Mireanu susține că aceasta e lumea din dezvăluirile lui Sebastian Ghiță.

Noi însă vom merge mai departe și vom afirma cu deplină responsabilitate:

Această lume a existat și cred că mai există.

O gașcă de șmecheri care au luat decizii de cădere și prăbușire a oamenilor politici, de cine trebuie arestat și cine doar avertizat, de cine să candideze și cine să se retragă, de cine să se îmbogățească și cine să sărăcească, de cine să cîștige alegerile și cine să le piardă, de cine să devină ștab în presă și cine să nu-și găsească loc în redacții, nu în decorul sinistru al birourilor luminate de un bec cu lumină gălbuie de la Securitate, de la NKVD, ci în decorul vesel, luminat de fanfare luminoase, al petrecerilor cu lăutari, cu porc tăiat în chip străbun, cu prințesa Codruța Kovesi așteptînd să i se pupe mînuța cu care semnează hotărîrile privind cătușele, cu sergenți majori mesianici care știu și cum trag apa la toaletă premierul și președintele.

Aceasta a fost Marea Teroare românească.

O teroare cu lăutari, cum ar spune Dan Andronic.

Și noi, ăilalți, care n-am avut onoarea să ne sune George Maior și să ne întrebe dacă mai avem de mîncare, ca să ne facă o vizită, care am crezut că alegem pe cine vrem noi și urmărim la televizor ce vedete dorim noi prin ratinguri și ce ziare vrem să cititim prin tirajul dat de cumpărarea de la chioșc, noi ce făceam în acest timp?

Răspunsul ni-l dă finalul de la excepționala montare a Scrisorii pierdute din 1974, la Naționalul craiovean, de către Mircea Cornișteanu. După lovituri sub centură, intrigi, arestări, spargeri de mitinguri electorale, alegeri, toți cei din lumea de pe scenă pun de o petrecere. Petrecerea are loc într-o curte uriașă, apărată de un gard cu zăbrele. De dincoace de zăbrele, cetățenii se uită la petrecerea din curte.

Scena a trecut cu greu de cenzură.

Comuniștii, nătîngi, credeau că e o aluzie la ei, deși nomenklatura, mai ales pe vremea lui Ceaușescu, evita chefurile de teama Codului eticii.

În realitate, finalul meșterit de Mircea Cornișteanu era una dintre cele mai bune înțelegeri ale lumii surprinse de Caragiale:

Lumea unde și Marea Teroare se face cu lăutari.