Echipa antrenată de Răzvan Lucescu a cucerit titlul de campioană a Greciei, după o așteptare de 34 de ani.

Ar mai fi vreo 10 minute. Paok Salonic – Levadiakos e 5-0. PAOK e din nou campioana Greciei după 34 de ani de suferință și de așteptări. Mă uit pe sub cozorocul tribunei oficiale către tabela de marcaj să văd exact ce minut e. Am ceas doar la telefon, iar mobilul l-am lăsat la încărcat în sala de presă. Cât să reziste un biet telefon la sute de poze și la zeci de filmulețe?

Doar că tabela de marcaj nu mai e! Trec vreo două-trei minute și realizez că a dispărut tot stadionul! Legendarul „Toumba” nu se mai vede. Totul, stadionul, împrejurimile și chiar o parte din cer nu se mai văd de foc și de fum. La masa presei, unii comentatori plâng live la microfon. Alții se îmbrățișează, unii dintre ei au aprins torțe. La 4-0, Răzvan Lucescu dădea jucătorilor din teren indicații. Iar PAOK avea nevoie, duminică seara, de un punct pentru un succes istoric. Și era deja 4-0, Răzvane!

Un tânăr în trening și cu rucsac în spate

Sâmbătă, 20 aprilie, seara. Hotelul Macedonia Palace, proprietatea lui Ivan Saviddis, patronul lui Paok. A doua zi era meciul. Un tânăr echipat în trening alb-negru și cu un rucsac în spate apare în hol să-și salute amicii veniți de la București. Seamănă mai degrabă cu un director de firmă invitat la un congres. Treningul face diferența. Nici nu e așa de tânăr, doar pare. A împlinit, în februarie, 50 de ani. „Mă scuzați că nu pot sta mai mult. Peste puțin timp, au anunțat fanii că vor face un foc de artificii, aici în fața hotelului”.

Un singur lucru a greșit Răzvan Lucescu, fiindcă el e tânărul cu rucsac în spate: torțele și focurile de artificii n-au fost în fața hotelului. Au îmbrăcat, pe câțiva kilometri, întreaga faleză de la Salonic.

Tot orașul vibrează, cântă, petrece. PAOK așteaptă acest moment de 34 de ani. Fac o socoteală, 50 minus 34, egal 16 ani. Atât avea Răzvan Lucescu în vara lui 1985. Era la liceu, iar Mircea Lucescu antrena echipa națională a României. Lăsaseră în urma lor una dintre cele mai frumoase povești ale fotbalului nostru: Hunedoara.

 

 Mircea și Răzvan, asemănările

Apropo de Hunedoara. Mă gândesc câte asemănări sunt între cei doi. Mircea Lucescu a promovat Corvinul din B în Divizia A. Răzvan a făcut la fel cu Brașovul. Seniorul a luat-o mereu de la capăt. A plecat de la echipa națională după un 4-0 cu Austria, „caz unic”, așa-i place să spună. Și cred că așa și e. De fapt, a fost decizia puterii ceaușiste. S-a dus la Dinamo, să construiască o echipă în derivă și s-o urce pe culmi. A plecat în 1990 în Serie A, unde jucau Gullit, Rijkaard, Van Basten, Matthaus, Zico și cine mai vreți. Plus toate vedetele Italiei. Peste toți, acolo juca Maradona. În 1997 a venit la Rapid. În 2000 s-a dus la Galatasaray, grupare în criză financiară. A luat campionatul și Supercupa Europei. Apoi Beșiktaș, din nou titlul, și, pe urmă, Șahtior Donețk, unde a făcut istorie cu mistria sa de constructor de echipe și de fotbaliști.

Răzvan Lucescu nu s-a sfiit să se întoarcă de la națională la Rapid. S-a dus în Qatar. Apoi, la Xanthi, un fel de neica-nimeni în Grecia, cu care a jucat finala Cupei.

C h i a r , cine ar fi crezut că va deveni campion cu Paok Salonic? Într-un campionat dominat de cele 3 mari puteri, Olympiakos, Panathinaikos și AEK, el a luat, anul trecut, Cupa, iar anul ăsta campionatul. Vorba lui, luase și campionatul anul trecut, dar l-a pierdut la „masa verde”.

„Am fost atunci, pe Toumba”

S-au mai stins torțele. S-a mai risipit și fumul. Se vede tabela. A trecut de minutul 90. Banca lui Paok e în picioare. Cei de acolo se iau în brațe. Numără în gând secundele. Tânărul cu rucsac e acum într-o scurtă neagră. Cred că e singurul om calm printre cei 30.000 de oameni care alcătuiesc vulcanul de pe „Toumba”. S-a terminat! Stadionul se aprinde din nou. Pe ecranele comentatorilor tv de la masa presei curg imaginile cu nebunia din oraș. Zeci de mii de oameni s-au adunat pe faleză. Probabil că un stadion de 100.000 de locuri ar fi fost prea mic. De altfel, înaintea meciului nu am văzut pe cineva să vrea să-și vândă biletul. Peste ani, fiecare dintre cei 30.000 se va putea făli cu „am fost atunci, pe Toumba”.

Excelența în materie de dragoste și de pasiune față de o echipă s-a scris duminică, 21 aprilie 2019, la Salonic. Show-ul care a urmat după finalul meciului nu poate fi descris decât de imagini. Emoția pe care l-a produs, nici măcar de imagini. El va rămâne în memoria și în inimile celor care au fost acolo. Noii campioni au urcat pe podiumul uriaș aranjat la mijlocul terenului printre limbi de foc. Pe ledurile podiumului alergau cuvinte care formau numele jucătorilor și poreclele lor.

Lui Răzvan Lucescu i se spune la Salonic „The General”. M-am gândit cu umor la anii când la noi i se spunea Răzvănel sau, și mai și, „băiatul lui tata”. Ce putere de a gestiona o astfel de echipă și o astfel de atmosferă a căpătat „băiatul lui tata”!

Titirezul Lucio și străbunicul Mircea

Luni, 22 aprilie. Salonicul e cu ochii cârpiți de nesomn. Defilarea a ținut până la vreo 4 dimineața. Pe terasa de la Macedonia Palace, Mircea Lucescu aleargă după Lucio, băiețelul de 1 an și jumătate al lui Marilu, fata lui Răzvan. Lucio e un titirez. Dar străbunicul Mircea nu resimte asta. Dimpotrivă. Îi propun o fotografie cu Răzvan. „Nu, dacă vrei faci tu una cu el. E momentul lui”.

Iorgos, un tip bun de pus la rană, care e apropiat de Răzvan Lucescu și de PAOK, și care a făcut Agronomia la București, ne anunță că microbuzul care ne va duce la aeroport e în parcare. Nu mai e timp de un interviu cu Răzvan. De fapt, profilul lui Răzvan Lucescu a fost scris în toți acești ani, în care, ca și Nea Mircea, a luat-o mereu de la capăt. M-am mulțumit cu o fotografie.

Succes, „The General”!