Mult înainte de Revoluția Franceză de la 1789, în Europa s-a pus problema înlocuirii regimului absolutist-aristocratic cu o guvernare „prin” și „pentru” popor.

Marele neajuns al acestei idei (cât se poate de legitime, de altfel) este faptul că poporul devine într-adevăr suveran, dar numai prin reprezentanții săi. De aici decurg multe dintre problemele grave pe care societățile democratice le au și în zilele noastre.

Mai cu seamă că reprezentanții poporului s-au dovedit de multe ori mai abuzivi și mai corupți decât vechi aristocrați. Mai precis, îndată ce s-au văzut „împărați”, întâi pe tații lor i-au „spânzurat” (ca să parafrazez corect din punct de vedere politic vechea vorbă românească).

În această ordine de idei, mi se pare că întrebarea justă a vremurilor tulburi pe care le trăim este ce metode s-ar putea aplica pentru a reduce corupția și a pune capăt unor politici evident nepopulare, cum ar fi imigrația sau guvernarea exclusiv în avantajul marilor corporații? O idee demnă de atenție vine din tabăra vestelor galbene.

În cartea sa „Cauza noastră comună”, publicată recent, economistul, profesorul de drept și activistul Etienne Chouard, un obișnuit al demonstrațiilor vestelor galbene, prezintă o teorie interesantă cu privire la problemele cu care se confruntă Franța. Chouard crede că mișcarea populară de protest a vestelor galbene are două cauze. În primul rând e vorba de sărăcirea claselor de jos și îmbogățirea accelerată și injustă a elitelor.

Chouar spune că în vreme ce categoriile defavorizate din punct de vedere economic și chiar clasa de mijloc se confruntă cu o stagnare sau chiar o micșorare a veniturilor, cei mai bogați 1 la sută dintre francezi se îmbogățesc rapid. În opinia sa, acest proces de înavuțire a căpătat proporții fabuloase în ceea ce-i privește pe multimiliardari (0,1 la sută din totalul populației).

Cea de a doua cauză a crizei ar fi, în opinia lui Chouard, atitudinea arogantă a președintelui Macron, care refuză să pună în discuție problema imigrației masive și să reflecteze asupra introducerii referendumului la inițiativa cetățenilor (o cerere sprijinită puternic de manifestanți).

Nu sunt niște lucruri noi, după cum nici ideea că guvernanții s-au rupt de popor nu este cine știe ce dezvăluire neașteptată. Soluția pe care o propune Chouard este însă ingenioasă. El sugerează ca Senatul să fie înlocuit cu o Cameră de Control a activității legislatorilor formată din parlamentari cu un mandat foarte scurt, de numai câteva luni.

Nici măcar n-ar trebui să se organizeze alegeri, pentru că acești cetățeni ar urma să intre în noul for legislativ prin, mare atenție, TRAGERE LA SORȚI. Nu vă grăbiți să strâmbați din nas exclamând superior „ce știe țăranul la ce-i bun șofranul?”.

Am văzut cu toții atât de multe prostii făcute de tehnocrați, încât recursul la bunul simț popular nu mai pare chiar o crimă. Dar nici măcar nu e vorba despre asta. Activitatea acestui for ar putea fi organizată, în opinia mea, astfel încât să se reducă major orice risc. Astfel, Camera de Control ar putea fi împuternicită doar să adopte sau să retrimită (Adunării Naționale sau Camerei deputaților) textele de lege fără să poată face amendamente.

Mai mult, mandatele scurte ale membrilor ar limita puternic influența lobby-urilor angajate de marile cercuri de interese, iar parlamentarii, de teamă să nu le fie respinse legile, ar arăta o atenție sporită dorințelor electoratului. Ideea unei astfel de Camere de Control, pe care am putea-o numi Corp Ponderator în amintirea forului creat pe vremea lui Cuza, ar putea fi utilă și în România.

Nu vă ascund că am reflectat serios la această problemă vâzând cum se umplu de politruci și oameni de casă ai politicienilor toate forurile și curțile care ar trebui să asigure un control- de la Consiliul Concurenței și Consiliul Național al Auidio-Vizualului și până la Curtea de Conturi și Curtea Constituțională.

Votul unor outsideri (a unor oameni obișnuiți, cât mai puțin legați de lumea politică) ar putea face minuni în ce privește depolitizarea acestor instituții esențiale pentru întărirea democrației românești. Nici nu ar trebui să se recurgă la tragerea la sorți. Se poate înscrie în legea electorală că pentru acest Corp Ponderator alegerile sunt uninominale și, dacă e posibil, că participarea politicienilor e interzisă.

Ar putea, de asemenea, fi impusă condiția unei anumite pregătiri profesionale în ceea ce-i privește pe candidați. Dar nu e vorba numai de asta. În România, separarea puterii executive de cea legislativă este o glumă sinistră. Din motive pe care nu are rost să le examinez acum, executivul face ce vrea în această țară, susținut cu entuziasm de „mașina de vot” din Parlament, (numită oficial majoritate parlamentară) tot după un principiu românesc vechi de secole - „o mână spală pe alta și amândouă obrazul.”.