A mai trecut un an! Au murit unele speranțe și se nasc altele noi. Putem, cum zice românul, „pune cruce” speranței de a avea o clasă politică și un Guvern care să poată conduce țara așa cum vrea și votează majoritatea celor ce au consimțit la datoria civică de a alege dar, mai putem spera, tot vorba populară, la mintea cea de pe urmă a acestora.
Undeva, prin anii , 60 doi mari psihologi americani puneau bazele conceptului de neputință învățată. Analizând societatea umană, aceștia au arătat că, deși ne naștem liberi, experiențele negative dobândite pe parcursul vieții au tendința de a ne conduce la diminuarea capacității de adaptare la stimuli aversivi. Mai pe înțeles, oamenii tind să se comporte neajutorat atunci când se găsesc în situații pe care nu le pot controla. Concluzia șocantă a acelui studiu, valabilă și astăzi, este că și atunci când condițiile neprielnice încetează a mai exista, oamenii nu știu cum să revină la normalitate, comportându-se în continuare de o manieră neputincioasă.
Alegerile parlamentare din 2016 s-au derulat în plină campanie a așa-zisei lupte anticorupție, fenomen ce îl vedem în ultima vreme a fi devoalat ca fiind o adevărată vendetă politică presărată din belșug cu abuzuri și răfuieli personale. De la procurori „paraditori” până la completuri de judecată nelegal constituite, justiția auto-închipuitelor zeițe ale dreptății, Slujirea și partenera sa de nădejde la Înalta Curte de Casație și Justiție, a lăsat deoparte balanța dreptății înlocuind-o cu o veritabilă flintă cu ghinioane. De ce ghinioane? Pentru că așa cum doar puțini au noroc în viață, de exemplu să își ia șase case din meditații în timp ce marea mulțime, din ghinion, se zbate în sărăcie, așa și în justiție doar cei „aleși” de Sistem au șansa să scape de închipuirile fantasmagorice ale luptătorilor anticorupți.
Din aceste timpuri, clasa politică ar fi trebuit să se trezească și să realizeze că lumii deceniului pierdut sub talpa Sistemului creat de regimul Băsescu nu i se poate opune decât un drum profund democratic, unul care să penalizeze abuzurile și să conștientizeze retragerea serviciilor din câmpul tactic al justiției înapoi în cazărmi. Or, ce vedem? Vedem că de mai bine de doi ani puterea legitim aleasă se retrage din fața unei mulțimi exaltate, pas cu pas, lăsând în urma sa pământul pârjolit al unei nații din ce în ce mai puțin guvernate. Vedem cum politicienii cred că, aruncând un oscior poporului flămând, le vor fi spălate păcatele neputinței de decenii și cred că asta le binecuvântează șirul următoarelor desfrânări, după cum și unii judecători cred că eliberarea unui amărât le va aduce iertarea pentru sutele de siluiri ale legii. Să încercăm să facem un exercițiu de memorie: își mai aduce cineva aminte de cel care era ministrul justiției în timpul Convenției Democrate? Nu-i așa că nu? Dar nu-i așa că își aduce aminte aproape toată lumea de cuvintele fostului președinte? Cuvintele neputinței: „m-au învins Serviciile”! Peste un timp nu ne vom aminti nici despre ministrul justiției zilelor noastre, căci Tudorel nu este altceva decât imaginea vie a unei înfrângeri anunțate: de această dată el este Sistemul și anunță doct că Securitatea ne-a călcat în picioare aleșii… prin intermediul și cu sprijinul lui.
Și toate aceste neputințe pentru că pe aleșii noștri, oricare ar fi ei, periodic îi înfrânge Sistemul de care, paradoxal, chiar ei aleg să se înconjoare și să îi cadă în genunchi. Să-i ascultăm deci încă un an strigând de zor: Sistemul a murit! Trăiască Sistemul!
Recomandările noastre
