Cine crede că maneaua va muri în România se înşală: peste 300 de aspiranţi se înghesuie în fiecare an la şcoala lui Dan Bursuc, un fel de academician în domeniu. În 2009, la Canto, au fost doar 1,5 pe loc.
„La toate aş renunţa, iubirea mea / Şi la familia mea, da, da, da...”, se aude din boxe, vocea lui Lele, un puşti de 11 ani, ultima descoperire al lui Dan Bursuc, promotorul nr. 1 al maneliştilor noştri. „Băi, nu-mi place cu «da, da, da-ul ăsta». Ia mai pune, odată”, se ambalează Bursuc. „Altu’ e stilu’ lui... Scoate chestia asta”, îi ordonă exigent profesorul de manele inginerului de sunet.
„Mai pune odată, să ascult. «La toate aş renunţa, aaaaa. » Trebuie să fie drept”, fredonează manelistul. „Hai, treci! Cu vibrato!”, îl îndeamnă pe Lele. Puştiul o zbugheşte în camera izolată fonic, unde se află microfonul.
Abia de-i vezi capul prin geamul ce-l desparte de studioul propriu-zis. Alături, pe o canapea, îşi aşteptau cuminţi rândul alte două tinere speranţe, dornice de glorie şi bani fără număr. Aşa se desfăşura, ieri, o oră de curs la şcoala de manele a lui Dan Bursuc. Un Quincy Jones autohton al maneliştilor.
Lele, viitoarea stea a manelelor
Ionuţ Ioniţă, din Lehliu, Călăraşi, îşi freacă de zor palmele transpirate. E nervos. „Sunt puţin emoţionat”, şopteşte timid adolescentul. „E, lasă, o să fie bine”, îl încurajează Ovidiu Sfântu, inginerul de sunet. Are 28 de ani şi de un deceniu tot „aranjează” la manele. I-au trecut prin mână mai toate vedetele genului. „De la Guţă pân’ la Lele. Doar pe Costi Ioniţă l-am ratat”, se laudă sunetistul.
La întrebarea câţi bani a scos până acum, calculează amuzat: „Mai am 100 de euro şi fac milionul!”. Lele dansează de unul singur în „borcan” - sau „dubă” - cum au poreclit cursanţii lui Dan Bursuc încăperea izolată fonic, unde se înregistrează muzica. Are o cămaşă trendy şi pantofi negri, de lac. „Mi i-a luat domnu’ Bursuc”, se îmbujorează tânăra vedetă, pe numele adevărat Robert Durmuş.
A dat spectacole la Brăila, Târgovişte şi Ploieşti. În Bucureşti a cântat doar pe la onomastici, nunţi şi botezuri. E în clasa a III-a şi banii încă nu-i spun mare lucru: „Îmi place muzica, da’ trebuie şi şcoală ca să fi om mare...”.
În studioul de lângă casa lui Dan Bursuc îşi face intrarea o vedetă deja consacrată, tot produsul şcolii lui Bursuc, „Sorin copilul de aur”. „Am 19 ani şi, din ce câştig, întreţin două case şi 15 persoane. Da’ tot sunt copil… Că n-am nevastă şi copii!”, se laudă artistul.
Profită de faptul că profesorul Bursuc ieşise să aranjeze un contract cu nişte români din Italia şi începe să-l imite pe Lele, care se tot leagănă în timp ce cântă. Pe puşti îl umflă râsul. „Nu-l mai face-ţi, bă, să râdă!”, îl repede Ovidiu. Apoi, îl instruieşte pe Lele: „De ce nu înmoi vocea? Eşti nesigur pe ea?”.
„Tu ai stofă de centaur”
„Cu domnu’ Bursuc, vă rog”, se aude o voce piţigăiată, de copil, din telefonul impresarului, dat pe speaker. Un puşti din Vâlcea vrea să se remarce. „Ia cântă ceva”. „Te iubesc oriundea-i fii....”, îngână copilul. Bursuc e numai urechi. „Buuun! Urmăreşte site-ul. Primăvara asta fac o preselecţie. Să vii la Bucureşti”, îl încurajează lăutarul.
Alt telefon, altă audiţie. „Tu ai stofă de centaur / Eşti «Sorin copilu’ de aur»...”. Ăsta nu e pe placul profesorului: „Nu-mi plac cuvintele de genul ăsta, e pretenţios”. Televizorul e, evident, pe Taraf TV. Concurenţa trebuie urmărită. Dan Bursuc fumează ţigări subţiri şi miroase puternic a parfum de firmă. N-are ghiuluri pe degete şi nici lanţ gros de aur, ca majoritatea maneliştilor. „Nu-mi plac!”, se încruntă el.
„Babi Minune nu era educat”
„Talentele lui Bursuc” sunt la a cincea ediţie. Şcoala durează între unul şi doi ani, în funcţie de „materialul” clientului. Câteva ore, de două-trei ori pe săptămână: „Lucrez cu ei în studio şi după aia îi bag ca ucenici în trupa mea, «Formaţia de aur Dan Bursuc»”.
Din două-trei sute de aspiranţi la statutul de viitoare vedetă sunt aleşi trei premianţi şi doi cu menţiune. „Nu contează numai calităţile vocale şi talentul, ci şi caracterul. Uite «Babi Minune », copilul din «State de România», a fost la preselecţie şi nu mi-a plăcut ca om. Nu era educat să-mi placă mie”, dezvăluie impresarul maneliştilor.
Cursurile nu costă nimic. În schimbul şcolarizării, absolvenţii rămân sub contract cu Bursuc: „E ca la fotbal, rămân cântăreţii mei! Îi iau la mine şi am grijă de ei. Veniturile - juma’-juma’. E o investiţie care nu poţi să ştii ce beneficii vor fi pe viitor. Nu ştii dacă se ţine de treabă. Uite, «Sorin copilu’ de aur» a stat la mine trei ani. În casa mea. Ca şi copilul meu”. RĂDĂCINI
Schimb de generaţii: de la Nămol la Guţă
„Maneaua e muzică lăutărească pe ritmuri balcanice. Dacă ai cânta-o cu ţambal şi contrabas, ar fi la fel”, defineşte doct crescătorul de manelişti.
„Aproape tot ce înseamnă manelist, în prezent, e produsul meu”, se umflă în pene Dan Bursuc. Cu toate că predă maneaua ca pe canto, Bursuc n-a fost niciodată solist vocal. „Io am fost clarinetist, da’ de vreo cinci ani nu mai cânt decât ocazional, de plăcere, pentru prieteni. Am patru trupe, doişpe solişti şi casa de discuri Grand Production Bursuc. Am avut noroc să cânt în trei generaţii de lăutari. Mai întâi cu Mihai Nămol, Nicu Belu şi Gheorghe Lambru. Apoi, cu Leonard Iordache, George Udilă, Ghiţă Coadă, Costel Hanţu… Lăutari de lăutari! După aia a venit rândul nostru: Adi Minune, Vali Vijelie, Guţă sau Ştefan de la Bărbuleşti. Viitorul e asigurat de Sorin copilu de aur şi Lele”, enumeră nostalgic promotorul de manelişti.
Şcoala de manele are o adresă, parcă, predestinată: Strada Învingătorilor. Dan Bursuc râde: „Aşa a vrut Dumnezeu!”.
„Alo, da! Cine întreabă? Câţi ani ai? 17? Aha! Din Vâlcea? Ce ştii să cânţi? Manele şi etno..! Să te uiţi pe site că o să se anunţe când va fi pre se lecţia pentru «Talentele lui Dan Bursuc». Să vii neapărat. Cred că etno ţi s-ar potrivi. Da, vedem şi cu manelele. Hai, te pup, la revedere.” DAN BURSUC profesor de manele