Dar dragi lupi, padawani şi hobbiţi este momentul pentru o nouă povestire, o nouă pildă, o nouă amintire. Pe 17 aprile 1987 era, la fel ca anul acesta, vineri, zi liberă în Iran. Pentru că ceea ce vă povestesc s-a întâmplat la Teheran.

Cu ceva timp, parcă două săptămâni mai înainte, văzusem un cutremur în Dasht-e-Kavir, în deşertul de sare. Energia fantastică m-a impresionat profund. Nimic nu se compară cu spectacolul unui cutremur în deşert!

Cutremurul este un fenomen natural. Nu este nici bun, nici rău, este doar impresionant!  Vinovaţi de victimele umane sunt oamenii care au construit prost, sau modificat casele care s-au prăbuşit, aşa cum vinovaţi nu sunt câinii fără stăpân, ci oamenii care i-au părăsit!

În acea vineri eram extrem de încordat şi tensionat. Gândurile nu îmi dădeau pace, aveam mari probleme, personale și profesionale, ba și spirituale, funcţionam la uzură. Simţeam că o să explodez! Mă simţeam rău, fiecare muşchi, fiecare osişor, fiecare nerv era o mare durere.

Aşa că am ales să mă duc la Saadabad, parcul imens din nordul Teheranului unde sunt castelele, impropriu spus, dar alt termen nu găsesc, fostele proprietăţi ale Shah-in-shah-ului, pe atunci, în 1987, muzeu popular. Cred că este şi astăzi, nu știu. Voiam să mă relaxez, ceva, cineva mă îndemna să mă duc acolo. Fusesem şi altădată la muzeul imens, de fapt sunt câteva muzee acolo, însoţind ceva miniştri, dar o făcusem protocolar şi pe grabă.

Am luat taxiul colectiv de la Kharim-Khan-e-Zand, unde locuiam, am plătit doi tumani şi am ajuns la porţile Saadabad-ului.

Nu puteţi să vă închipuiţi ceva mai frumos, decât o grădină persană bine îngrijită. Edenul este pe acolo, pe lângă Tabriz!

Apoi castelele, casele acele mari, dintre care unul, cel al mamei Shah-ului, construit din pietre rare. Apoi incomparabila sală de muzică, cel mai mare covor persan din lume, are vreo trei sute de metri pătraţi şi câteva tone, muzeul armelor…

Stăteam pe o bancă, în parc, respiram aerul plin de ozon, nordul Teheranului este la o altitudine de 1700 de metri, iar din difuzoare ascunse se auzea suita “Drumul Mătăsii” a lui Kitaro. Sufletul şi mintea îmi erau pline de frumuseţea locului, de liniște interioară şi de recunoştiinţă faţă de Dumnezeu. Trupul se relaxa. Durerile? Amintiri…

Când, deodată, brusc și puternic, nemaipomenit de puternic, ceva s-a răsucit în interiorul meu. Parcă am auzit un sunet profund, puternic prin forţă, foarte jos, o scurtă ameţeală însoţită de o fracţiune de secundă de întunecarea vederii, dar apoi culorile au devenit mai vii, sunetele mai clare, perspectiva mai apropiată. Tot ceea ce cunoşteam se aranjase altfel în mintea mea. Ştiam. Ştiam că ştiu!

Şi încă un “efect secundar” – de atunci şi până astăzi nu am avut nevoie de ochelari!

Maestrul meu, ultimul Bătrân din Munte, şeful sectei ismaelite a dervişilor buida şi unul dintre conducătorii ritualurilor zourkhane, doctor în medicină şi filosofie, neurochirurg, mă asculta cu plăcere, zâmbind. “Welcome to the Club!” a fost răspunsul lui. Vezi, pessar, băiete, în viaţă avem etape, trecem dintr-o etapă în alta. Sau ca să fiu pe înţelesul multora, este ca într-un joc pe computer: “next level!” Uneori, de fapt rareori, acest lucru este conştient şi declanşat de o sursă exterioară de energie, când condiţiile sunt întrunite. În cazul tău, pessar, băiete, (adică în al meu), a fost energia emoțională a cutremurului din deşert!

Mă gândesc că anul acesta sunt multe evenimente emoționale, produse de malpraxis la nivel global, despre asta este vorba. Energie pentru toată lumea! Frica, panica este o formă de energie spirituală. Negativă, dar puternică, cine știe să o stăpânească și să o transforme… Pregătiţi-vă pentru “next level!” Cine poate…

Dar, vă propun o experienţă, dragi lupi, padawani şi hobbiţi. Urmăriţi tema lui Sonny Crockett, compusă de marele muzician Jan Hammer, tema din “Miami Vice”, vă ofer clipul. Vă spune ceva? https://www.youtube.com/watch?v=_UmOY6ek_Y4

PAGINA ANTERIOARA CONTINUAREA ARTICOLULUI IN PAGINA URMATOARE