Editura Evenimentul si Capital

Prinţul poeziei

19sever_CP
Autor: | | 49 Comentarii | 871 Vizualizari

Zilele acestea se împlinesc 30 de ani de la moartea lui Nichita Stănescu. Care, de ar fi trăit, ar fi împlinit în primăvara ce-a trecut 80 de ani. La vremea morţii sale şi cam un deceniu după aceea, Nichita Stănescu era un mit viu, făcea parte din existenţa noastră de zi cu zi, îi simţeai respiraţia.

Curios, după 1989, mitul a devenit academic (nu vreau să sugerez că alegerea sa ca membru post-mortem în Academie ar avea vreo legătură); figura caldă, angelică, din altă lume a poetului a devenit statuie de Anghel , iar poezia sa a cam pierit de pe buzele fierbinţi ale îndrăgostiţilor şi s-a fixat în programa şcolară. În tinereţe, l-am divinizat pe Nichita. Mi s-a părut că este poetul absolut. Pe de o parte, îmi arăta că poezia este deasupra lumii, are o aură mistică, cere şi produce transă, că e uşoară ca o aripă de înger şi transcede. Eram la vîrsta la care nu mă interesa decît ceea ce era "deasupra", ceea ce "transcede". Pe de altă parte, felul în care Nichita Stănescu făcea dragoste cu limba română mă exalta – spectacolul iubirii dintre cel mai frumos poet cu cea mai frumoasă limbă este sublim, îmi spuneam. Ca în orice iubire măreaţă, Nichita Stănescu a reinventat limba română, iubind-o. Pornind de la Holderlin, Heidegger ne-a arătat cum poeţii pot recrea limba, cum pot îmbogăţi semantic cuvinte tocite redîndu-le, astfel, strălucirea din origini, dar şi cum pot întinde voalul magic al metaforei spre a lumina neaşteptat expresii vechi şi gîndurile aparent obscure din spatele acestora. Mult înainte de Heidegger, Platon ne-a spus că poeţii au însuşirea daimonică de a produce realităţi uimitoare din cuvinte obişnuite – de aceea, îi şi găsea primejdioşi. Dar, înainte să citesc Heidegger sau chiar Platon, eu ştiam toate aceste lucruri de la Nichita Stănescu. Nu le spusese, le făcuse. Şi eu le văzusem cu ochii mei, le trăisem cu tot sufletul meu. În cultura noastră, Nichita Stănescu va rămîne ca cea de-a treia treaptă de evoluţie a limbii române literare – deocamdată neurmată de o a patra. Ştiţi că se spune despre un poet că e bun dacă reuşeşte să producă un limbaj propriu – cuvintele să sune într-un fel unic, doar al lui, în poezie. Dintre aceşteia, sînt mulţi – mulţumim lui Dumnezeu! Dar cînd un poet reuşeşte nu doar să-şi apropie limba atît de mult încît să o facă a sa, ci reuşeşte să transforme limba pe care o vorbesc toţi cei din jur, să-i facă pe toţi vorbitorii limbii să gîndească altfel despre cuvintele pe care le rostesc ei, atunci e un geniu! În acest sens, primul reinventator de limbă română a fost Anton Pann. El a luat limba încă fierbinte şi a canonit-o în rime, vrînd să spună ceea ce spune, dar şi altceva, ce nu se spune, dar se simte – asta e poezia. Al doilea, a fost Mihai Eminescu. El a dat limbii române nobleţe, statură artistică, el făcut-o să sune perfect, el i-a descoperit potenţialul poetic extraordinar, el a întemeiat în veac vorbirea frumoasă. Al treilea, a fost Nichita Stănescu. El a supus limba română unei probe gerele, aceea de a exprima abstracţiuni şi paradoxuri cu căldură, cu emoţie şi în transfigurare poetică. Nichita Stănescu a descoperit că limba română poate reda frumos ceea ce nu e nimic din punct de vedere estetic, el a descoperit că limba română poate completa realitatea ciobită (aidoma cubului fost perfect dintr-o faimoasă poezia a sa) printr-un porcedeu protetic miraculos. Vă amintiţi acea poezie a lui în care spune că în orice loc gol se aşează un înger care îl umple? Nichita e primul care pune cuvintele limbii române în locuri goale de existenţă şi reîntregeşte coerenţa Creaţiei. Dacă Eminescu a dovedit că limba română tămăduieşte sufletul mutilat de trăiri, Nichita Stănescu a dovedit că limba română tămăduieşte Creaţia ciobită prin anapoda trăire în ea. Credinţa totală a lui Nichita Stănescu în efectele miraculoase ale poeziei l-a făcut să aibă această putere colosală asupra cuvintelor. Atît de mare, încît a ajuns să imagineze chiar necuvinte, adică umbra cuvintelor – după definiţia lui. Ca şi după Eminescu, explozia Nichita în poezia română a însemnat sute de poeţi scriind în maniera inaugurată de el, asta însemnînd exact renaşterea încă mai viguroasă a limbii române. Pentru că sînt mulţi cititori ai acestui colţ de pagină care îmi scriu că le e dor de Mircea Cărtărescu (şi mie îmi e!), am să vă spun în context un episod din prima întîlnire dintre Nichita Stănescu şi Mircea Cărtărescu. Cu ani în urmă, mi l-a povestit chiar autorul "Orbitorului" şi, apoi, am văzut să l-a mai povestit în alte împrejurări, de nu l-o fi şi scris pe undeva. Cărtărescu se ţinea departe de Nichita, mai ales dintr-un soi de timiditate, dar şi pentru că, recunoscînd măreţia sa poetică, simţea că se adapă mai degrabă de la alţii decît de la el şi evita întîlnirea pentru a nu se lăsa acaparat. Întîlnirea s-a petrecut pînă la urmă, mediată de Traian T Coşovei, dacă nu greşesc, la o masă la fosta Uniune a Scriitorilor. Cărtărescu era reţinut şi, cum ziceam, intimidat, Nichita era el însuşi, spunînd vorbe frumoase despre primele producţii literare ale tînărului din faţa sa. La un moment dat, Cărtărescu i-a spus ceva folosind pronumele de politeţe, "dumneavoastră". Nichita l-a rugat să nu i se mai adreseze astfel, ci să-i spună direct şi amical "tu, Nichita". Cărtărescu nu prea îndrăznea şi Nichita a adus argumentul decisiv: "Ia spune-mi, cînd te rogi la Dumnezeu, îi spui dumneavoastră? Nu, îi spui tu. Atunci, cine crezi că sînt eu să-mi spui dumneavoastră, dacă lui Dumnezeu îi spui tu?". Aceasta e o mică, foarte mică bucăţică din felul în care a fost Nichita: generos pînă la pierderea de sine, al lumii fără să mai poată fi al sinelui său de la un momnet dat încolo, boem fără rest, purtător privilegiat al unei combinaţii genetice româno – ruse ce s-a tradus în vorba de el inventată "rîsu’-plînsu’" Nu pot încheia fără să spun că orice omagiu adus lui Nichita Stănescu, ca şi orice omagiu adus lui Caragiale, este implicit un omagiu discret adus Ploieştilor: un oraş cu spirit aparte, deloc diferit de oraşele muntene în datele lui esenţiale, dar foarte diferit de orice alt oraş al României în datele sale temperamentale. Un oraş crud şi poetic în acelaşi timp, un oraş al zeflemelei şi al unei stranii metafizici, un oraş care dă loc la visare, dar nu e prea amabil cu visătorii, un oraş al industriei murdare, dar în care prestigiul local suprem este al profesorilor de liceu. Despre paradoxalul Ploieşti, care o dată la un secol dă culturii române pe cîte cineva care pur şi simplu îi schimbă cursul, poate voi scrie un text special în viitor. Poate că e impropriu unui ziar românesc actual, dar nu pot încheia acest text fără o poezie – doar e un text despre Prinţul Poeziei. Versuri neaflate în vreun volum, ci pur şi simplu culese de prieteni şi apărute postum, fără de titlu: "Nimeni nu ţine minte secunda în care s-a născut/ e poate de aceea că noi avem trecut/ e poate de aceea că umbra de sub nori/ ne plouă cîteodată/ ne ninge uneori/ E poate de aceea/ că noi putem iubi/ puterea de a ne naşte/ mai albi din fostul gri/ Mai pietre din cîmpie/ mai strugure pe cer/ puterea noastră de a spune/ că frigul este ger/ şi că îngheaţă apa/ şi că îngheaţă timpul/ şi că nimic nu trece." Acesta îmi pare mie a fi geniul. CITIȚI ȘI:

  • Eminem & Rousseau
  • Vă uitați la Masterchef?
  • Bătrîneţe, haine grele
  • 30 de ani după. Adevărul despre Păltiniş
  • Cuvînt împreună pentru a evita greaţa de Ziua Naţională
  • Lăutari
  • Bolero
  • Legenda profesorului de România
  • Adevăratul Eminescu
  • Ultimul existenţialist
  • Fals tratat de linişte. Şoapta lui Dumnezeu
  • Ceva de Tennessee Williams. Cred că e ceva de Tolstoi
  • Cărtărescu
  • Arma letală din tine. Te-ai gândit vreodată la ea?
  • Codul lui Bosch
  • Dacă nu faci la Putere ceea ce făceai în Opoziţie ajungi în Panteon
  • UN REQUIEM PENTRU NOI, CEI ÎNCĂ VII. DOUĂ CHEI
  • Vis, vise, visuri
  • Scrisoare la moartea scrisorilor
  • Artă sau pornografie? Decide ochiul sau mintea?
  • Leşinuri, vertijuri, greţuri. Stendhal, Rubens şi galul căzut
  • Limbi străine
  • Doamnelor şi Domnilor, comunismul!
  • O recitare în amurg: Radu Stanca
  • O carte la ceasul judecăţii
  • Bibliotecile Bucureştilor
  • Fraţii mei vitregi
  • Amantlîcuri şi litere, în jurul atletului budoarelor
  • Humanitas prezintă: Mansfield powered by Mihuţ
  • Cel mai celebru necunsocut al Americii
  • Posteritatea lui Georges Bizet
  • Consolați-vă, căci a voastră este filozofia!
  • Ce facem noi aici?

Vremea rea a facut RAVAGII! Metroul, INUNDAT! HAOS in tot orasul

Pagina 1 din 2





Stirile zilei

Alte articole din categoria: Opinii EVZ

Alte articole din categorie

capital.ro
libertatea.ro
rtv.net
fanatik.ro
wowbiz.ro
b1.ro
cancan.ro
playtech.ro
unica.ro
dcnews.ro
stiridiaspora.ro

LASA UN COMENTARIU

Caractere ramase: 1000

CITEŞTE ŞI