Editura Evenimentul si Capital

Iertare

Baconski_OC
Autor: | | 7 Comentarii | 939 Vizualizari

Felurite aspecte ale societăţii româneşti ne lasă cu gura căscată. Agresivitatea noilor îmbogăţiţi, sărăcia din care prea mulţi n-au ieşit, guvernarea la televizor, dezinteresul faţă de restul lumii şi câte altele.

###M-am gândit să vă propun astăzi o reflecţie despre iertare. Cum şi cât iertăm, ce iertăm şi cui? În orice societate, legea asigură un dram de moralitate. Fără ea, am trăi în fărădelege. Numai că legea - corect sau greşit aplicată - nu acoperă toate relaţiile umane. Există şi alte coduri de conduită. Unul e dat de aşa-zisul "bun simţ", câştigat de fiecare în primii ani de viaţă, când familia îi transmite copilului normele de bază ale convieţuirii. O altă sursă de auto-limitare altruistă e oferită de Biserică, prin poruncile divine şi învăţăturile evanghelice. Există, în fine, conştiinţa "umanistă" indusă prin educaţia superioară, la care nu ajung, totuşi, decât 14 % dintre români. Toate aceste surse de civilizare şi modelare invididuală se completează reciproc, pentru a ne feri de anarhie, violenţă sau de tirania bunului plac. Când observăm practica iertării la români, dăm de următorul paradox: iertăm orice nu ne arată adevărul. Respingem, cu pretexte intolerante, orice ne poate spori complexele de inferioritate. Sigur, există o retorică ipocrită. Nu putem decât condamna, bunăoară, chiului, furtul, plagiatul, lucrul de mântuială, înşelăciunea, aparenţa nefondată. Dar toate acestea - şi nu sunt singurele tare specifice nouă - sunt veştejite verbal şi scuzate în fapt. Iertarea nu e mai puţin paradoxală când are surse religioase. Toţi ne declarăm creştin, însă iertarea noastră nu e decât rareori motivată creştineşte. Le iertăm orice morţilor, în parteneriat cu Dumnezeu. În viaţa curentă, iertarea vine însă mai curând din laxism moral şi complicitate tacită decât dintr-un rigorism etic de factură spirituală. Şi seria paradoxurilor continuă: cum să explicăm îngăduinţa aproape generalizată, în vreme ce încrâncenarea tinde simultan să ne sufoce, din toate direcţiile ? Pe de o parte, acceptăm cu o pasivitate fatalistă extinderea răului. Pe de altă parte, nu ne mai suferim aproape deloc unii pe alţii, aşa cum rezultă din permanenta degradare a limbajului public. Devenim pe zi pe trece mai nervoşi şi mai delăsători. Nu ştiu dacă acestă psihologie smucită are cauze genetice, istorice, antropologice, politice sau psihiatrice. Dar ceva ordine în practica iertării ar trebui să punem. Evident: iertarea e o binecuvântată supapă prin care multiple tensiuni sociale (in)utile se pot descărca. Cred că disciplina iertării presupune spirit critic matur, sinceritate autentică şi umor. E bine să ierţi altuia ce eşti gata să-ţi ierţi ţie însuţi. Dacă ierţi, vei fi iertat, aşa cum, dacă te faci că ierţi, vei primi şi tu o falsă iertare. Mai mult: nu există progres moral. Suntem la fel de păcătoşi ca oricând. Există doar o cultură a iertării şi a adevărului, de care ne putem ocupa, sau pe care o putem ignora. Dacă alegem să o ignorăm, trăim ca acum, în infernala contradicţie a unei nepăsări nemiloase. A o cultiva, înseamnă a crede în partea bună a fiecăruia, a nu te crede fără cusur şi a învăţa să nu te mai minţi.

Viorica Dancila LOVESTE in GUVERN! Ministrii care vor pleca! Numele SURPRIZA de pe lista premierului

Pagina 1 din 1





Stirile zilei

Alte articole din categoria: Opinii EVZ

Alte articole din categorie

capital.ro
libertatea.ro
rtv.net
fanatik.ro
wowbiz.ro
b1.ro
cancan.ro
playtech.ro
unica.ro
dcnews.ro
stiridiaspora.ro

LASA UN COMENTARIU

Caractere ramase: 1000

CITEŞTE ŞI