Evenimentul Zilei > Opinii > Opinii EVZ > ​Europa nulităților și a birocraților – deriziunea unui fals paradis
​Europa nulităților și a birocraților – deriziunea unui fals paradis

​Europa nulităților și a birocraților – deriziunea unui fals paradis

”Cred că un pas important al Omenirii va fi cel al renunțării la Revelion. Când nu vor mai exista zile care să aparțină unei luni sau unui an, vom reuși să conviețuim armonios pe planeta Pământ”. Oana Bogdan, membră a conducerii Plus, cea despre care Dacian Cioloș ne informa că este ”roata motrice din spatele partidului”.
L-am privit cu drag și admirație pe Daniel Barenboim dirijând pentru a treia oară Concertul de Anul Nou, dar și cu tristețe, când m-am gândit că după ce vor trece cu totul Sărbătorile, y compris Sfântul Ion, va trebui să comit o delațiune… Ca bun european și adept al ”politically correctness-ului” nu m-aș putea suporta să nu scriu un denunț mai marilor U.E.
”Dragă Uniune Europeană! –  am început -, fiindcă nu mă puteam adresa cu Doamnă, sau Domnule, neștiind ce sex și-or fi ales cei cărora mă adresam. Deci, Dragă Uniune Europeană – (Hmmmm. Uniune Europeană e feminin. Dacă această Uniune și-a ales, fără ca eu să știu, sexul masculin, sau neutru?). mai bine: Multiubită și Stimată Uniune Europeană.
Am luat act de îngrozitoarea infamie de a nu scoate încă în afara Legii ”Das Neujahrskonzert der Wiener Philharmoniker”, al Orchestrei Filarmonice din Viena, care este, așa cum probabil știți, un concert instituționalizat de Adolf Hitler la 10 octombrie 1939, ca o idee a mașinii de propagandă a lui Joseph Goebbels, puțin după izbucnirea celui de Al Doilea Război Mondial. De atunci concertul are loc în fiecare an la Viena, în dimineața zilei de 1 ianuarie.
Primul concert a avut loc pe 31 decembrie 1939 și a fost dirijat de Clemens Krauss. Uluit de faptul că ați neglijat perpetuarea până azi a acestei blasfemii, fac un apel la Curtea de Justiție a Uniunii, la Franz Timmermans, la Vera Jurova și von der Leyen, Dacian Cioloș, Oana Bogdan, ca după ce veți reuși să aboliți Creștinismul, familia tradițională și alte arhaice opțiuni din conștiința europeană, să reparați și această monstruozitate, interzicând concertul Filarmonicii din Viena, la care încă mai privesc ultimele ființe decăzute ale acestui spațiu multimilenar…
Sincer, după ce distinsa Doamnă a USR susținuse înaintea acestei perle (traiul la comun, abolirea proprietății private), deranjul pe bază de Revelion ale neomarxiștilor,  nu mă mai miră absolut deloc. Mai mirat sunt de ”angajamentul” acestui partid avortat de Securitatea lui Ceaușescu prin tinerele ei vlăstare de generali, pe care și-l asumă, acela de a apăra ”locul țării noastre în U.E”. (!)
„Astăzi, partide şi politicieni extremişti încearcă să devieze România de la direcţia proeuropeană, încearcă să pună la îndoială locul României în UE. În faţa extremismului, avem datoria să apărăm Uniunea Europeană şi democraţia”.
Mirat sunt și de ceeace spune dl. Călin Popescu Tăriceanu, care ne atrage atenția că se împlinesc 15 ani de la intrarea României în Uniunea Europeană. Și ne mai spune Tăriceanu, acum, după 15 ani de gândire și analiză, că pentru a fi egali cu celelalte state, trebuie să avem comportamentul unor egali. O idee adevărată, dar pe care nu i-am auzit-o pe buze când a instalat-o ministru de Justiție pe dna Monica Macovei. Nici după.
 Nici după construirea artificială a unor forme de decizie, care dau dispoziții în numele UE, pe teme care nu fac parte din Tratatele pe care România le-a semnat la aderare. Nu l-am auzit spunând asta când un domn Timermans întindea rețele de sârmă pe care să meargă România. Nici când suntem obligați să ne ducem la aprobare cu orice proiect de lege, ba la Comisia de la Veneția, ba la GRECO, ba la Junker, Barosso, Vivianne Reding, Jurova.
A tăcut și Tăriceanu și majoritatea politicienilor și s-au făcut că uită că statele naționale au, toate deplina libertate să-și conceapă fără a fi avizate, propriile sistemele de justiție. Tac și acum, când însăși Constituția noastră se pune la îndoială. Noi n-avem voie să demitem procurorul general prin decizie a premierului, așa cum a făcut madamme Merkel, în Germania. Dl. Tăriceanu era chiar premier, când sceleratul Băsescu și apropiata lui George Soros, Monica Macovei au instituit această mizerie, MCV, instrument care nu mai există nicăieri în spațiul UE, al cărui singur rost a fost de la început  acela de a inocula tuturor despre România, o falsă imagine de țară coruptă.
La prăbușirea comunismului nu credeam că va fi posibilă o așa degradare a spiritului european. Floarea politicii a ajuns să fie reprezentată de actualii lideri politici, despre care nu poți să spui mai nimic. Nici performanțe culturale, nici de alt tip.  Cum să-ți poți imagina Europa condusă de funcționari? Pentru noi, o generație care am crezut în democrație și în drepturile omului, ceeace vedem că se întâmplă astăzi este o monstruozitate.
Psihicul acelora dintre noi care ne asemănăm (mulți? puțini?), al unei generații suferă de un soi de lehamite, sau spus mai ”moale”, o de tristeţe permanentă, pe care o simţim fizic, ca o apăsare în piept.
Generatie care încă dinainte de 1989 credea în Europa. O Europă construită pe cei trei piloni ai Universalității și culturii la care am fost formați: Sfânta Scriptură, filosofia greacă și Dreptul  Roman. O generație care după 89 făcea ziare, și credea în binele general…
Am ascultat cu bucurie cu adevărat europeană, dacă se poate spune așa, valsul de Jacques Offenbach intitulat mai târziu „Abendblätter”, când compozitorul și-a dedicat munca influentei ”Asociații a Autorilor și Jurnaliştilor din Viena – Presseclub Concordia”. Era pe vremea când presa nu organiza Revelioane TV și organizațiile presei nu se ocupau de tranzacționarea publicității politice și economice.
Asociația a comandat, așadar valsurile. Dăruirea lui Offenbach și eleganța lui Strauss au dus la nașterea acestor două opere muzicale pe care le-am savurat de 1 Ianuarie, cântate sub bagheta magistrală a uriașului dirijor. „Abendblätter” (Ziarul de seară), iar bucata lui Strauss  „Morgenblätter” (Ziarul de dimineață) ne aduc în față un adevăr trist:  azi, nici presa nu mai e presă.
Spiritul Vienei. Spiritul Europei, presă, muzică, cultură… Identități care par, la o privire atentă, din ce în ce mai rănite. Fenomenul cultural-istoric reprezentat de capitala Imperiului Austro-Ungar la intersecţia secolelor XIX şi XX dispare cu fiecare zi care trece. Moare definitiv amintirea grupării de tineri scriitori şi publicişti intitulat Jung-Wien. Hermann Bahr, Arthur Schnitzler, Hugo von Hoffmanstahl, Karl Kraus.
Jung-Wien, o proiecţie a societăţii vieneze, în care chestiunile identitare îi preocupau pe indivizi. Azi, Europa nu mai are îndoieli. Are doar certitudini neo-marxiste.
De partea cui să fii, era întrebarea pe atunci. De partea liberalismului burghez sau a mişcării social-democrate? Cum să abordezi relaţiile dintre sexe? Pe cât de eterogene şi numeroase sunt aceste întrebări, pe atât de diverse sunt răspunsurile. Factorii unificatori sunt, dacă se poate spune aşa, preferinţa declarată pentru modernism şi experimentul artistic, dezbaterea vie, chiar dacă adesea violent-contradictorie şi uneori, chiar aluncarea înspre ideea useristei Oana Bogdan: amantele la comun. Și atunci existau vieţi paralele.
Este știută relaţia dintre Arthur Schnitzler şi amanta lui, actriţa Adele Sandrock şi cea dintre Karl Kraus şi Sidonie Nádherny von Borutin. Doar că pe atunci nimeni nu propunea curvăsăria drept mod de viață în societate. Toate acestea, de la publicistică la corespondenţă, viață, sunt bine ilustrate în cartea lui Michael Pollak – ”Viena 1900. O identitate rănită”.
Înfruntarea dintre mai tânăra mişcare naţionalistă austriacă şi imperialismul cultural-politic german  exista și atunci. Atât compozitorii, (Mozart şi Haydn erau opuşi antagonic lui Wagner) cât și pentru scriitori, (Grillparzer versus Schiller) și pentru filozofi,  Mach contra Schopenhauer. Norocul lor că era o lume educată, nu cum este cea de azi, una agramată și aculturală.
Jung-Wien prevăzuse Apocalipsa cu clarviziune perfectă. Limitele acestei anticipări se văd în faptul că nimeni nu se prea gândise ce urma să se întâmple după, și că vom fi conduși de marionete fără performanțe culturale. Asta demonstrează că  mai uşor să prezici sfârşitul lumii decât să-ţi imaginezi ce vine după el.
Exact așa se întâmplă și azi. Dezorientaţi în perioada postbelică, unii din foştii tineri au găsit în europenism un mecanism compensatoriu al dispărutei identităţi imperial-austriece. Alţii au devenit conservatori şi au manifestat chiar simpatie pentru idei fascizante (von Hoffmanstahl). Sprijinită pe un aparat documentar impresionant şi remarcabilă prin puterea de sintetiza problematica foarte diversă a unei epoci complicate, cartea lui Michael Pollak e greu de lăsat din mână şi, odată citită, te îndeamnă să încerci să anticipezi care vor fi rezultatele unui astfel de experiment.
Lași cartea lui Pollak și o iei pe cea a lui William M. Johnston, ”Spiritul Vienei”. O istorie intelectuală şi socială 1848-1938, lectură obligatorie pentru cei interesaţi azi de spațiul european. Două cărți care ne fac să înțelegem mai bine eșecul a ceeace cei interesați sau naivi (ca să nu zic proști!) numesc Uniunea Europeană de azi. Cred că nu e rău în faptul că reamintesc de volumele acestea și că folosesc ca sprijin excelentele prezentări făcute de alții, chiar dacă modești, nici măcar nu-și pun numele dedesubtul textelor scrise.
Ce noroc, că sunt încă oameni care gândesc cu capul lor! După ce am descoperit că nu-i o garanție de originalitate să scrii ce-ți trece prin cap am considerat că este mai important să aduci celor care  (mai) sunt dispuși să citească, tot ceeace îi va putea face să-și pună întrebări. Nu avem foarte mult timp și, deci, trebuiesc folosite orice modalități de a putea face oamenii să se gândească la propria lor viață.  Nu e deloc lipsit de sens, pentru comparație, să constați că acea epocă, ce se suprapune parţial chiar pe belle époque însăşi, include dezvoltări intelectuale extraordinare, ceeace, în Europa  de azi nu se mai întâmplă de mult. În România, cu atât mai puțin.
Cât privește România, pentru cei interesați de ceeace s-a întâmplat după aderarea țării la U.E., nu trebuie decât recitite cărțile și interviurile profesorului clujean Vasile Pușcaș, fostul negociator șef al României.  Pe scurt, România s-a oprit la aderare. Integrarea, care ar fi trebuit să urmeze, nu a devenit niciodată realizată.  La 15 ani de atunci, putem spune clar, că proasta calitate a politicienilor noștri a fost cauza. Oamenii care au condus România atunci au abandonat gustul occidental și au crezut că în Europa se poate ajunge prin Fanar, făcând România un strălucit  bazar. Au ales să vorbească despre Europa în termeni șoptiți precum ”peșcheș” sau ”ciubuc”.
Noi nu am intrat în lăuntrul politicilor europene, fiindcă politicienii de la noi nu aveau, de fapt, nimic de negociat. Împărțiți pe găști, (gașca de la Monaco, cea de la Golden Blitz, gașca lui Coldea din SRI, sau de aiurea, au socotit că lumea politică se împarte între cei mari, din America sau Europa. Iar  de felul cum ei, conducătorii României le ”s…. p…. ”,  vreunui ”licurici” – european sau de peste ocean după cum chiar președintele țării recunoștea, la ”un șpriț”, constă succesul lor, accesul la putere și la îmbogățire…
Ceea ce ar fi trebuit să fie negocierea politicilor industriale, pentru jalnicii (dar mega-arghirofilii) noștri politicieni de model fanariot, s-a transformat în vinderea și privatizarea contra comisioane grase a întreprinderilor noastre cele mai productive. Politicile sociale, inexistente, s-au soldat la cincisprezece ani de la aderare, cu 40% din populația țării ajunsă în sărăcie accentuată.. Oportunitățile ratate, ne-negociate de România erau, cum e și firesc, luate de alții. Profesorul Pușcaș a fost înlăturat, Traian Băsescu spunându-i ferm că ”România nu mai are nimic de negociat.”
Grupurile de interese, jefuitorii români aveau, de fapt nevoie de acceptabilitate, iar pentru asta erau în stare să-și vândă și mamele. Așa s-a întâmplat drama pe care acum o constatăm, provocată de exploatarea pe nimic pe care o fac companiile europene. În rest, dacă cineva e curios ar putea afla și cum se face că deși România cu o agricultură prosperă, a ajuns să importe pâine congelată la kilogram…
Nu se mai pune nici problema rădăcinilor culturale, sociale şi instituţionale ale fenomenului european.
Ne-am trezit într-o Uniune Europeană a funcţionarilor, a economiştilor şi birocraţilor. Totul nu este decât aplicarea cu mânușă de catifea a politicilor aceleiași ”conquiste”, din coloniile stăpânite altădată. Cu concursul celora care în Decembrie 1989 nu putuseră renunța la proverbul fanariot ”capul plecat, sabia nu-l taie, așa cum era de așteptat.
Biografiile „personajelor” vechii Europe sunt relevante pentru caracterul exemplar al personalităţilor, de la Grillparzer la Hans Mackart sau de la Popper-Lynkeus la Coudenhove-Kalergi. Cine mai sunt şi ăştia? – se spune în prezentarea cărții. E și întrebarea din micile creiere a 99% din politicienii noștri.  Vorba lui Nastratin Hogea: cui ştie, n-are rost să-i mai explici, cui nu ştie, la fel, iar cei care ştiu pot foarte bine să le povestească ignoranţilor, spune frumos avant-propos-ul cărții.
Despre Freud, discipolii şi adversarii lui s-a mai auzit ceva, ceva, la fel cu Wittgenstein, Husserl sau scriitorii fin de siècle. Afirmaţie aplicabilă, cred eu, şi muzicienilor vienezi (că tot vorbeam despre Musikverein), de la Strauss la Schönberg, dar și mai încolo, la Haydn, Mozart, Beethoven, Mendelsohn Bartoldy, Schumann, Schubert, Brahms, Brukner, Mahler, și până la Hugo Wolf și Alban Berg.
Pe atunci exista, însă, și o altă dimensiune a societății. Existau filosofii ştiinţei, filosofii dialogului, filosofii limbajului,  existau teme mari, cum este fascinaţia în faţa morţii. Existau realităţi cultural-sociale specifice surprinse de termeni precum ”Biedermeier”, ”Schlamperei”  – un fel de neglijenţă şi spirit de ratare pe care te-ai aştepta să le găseşti mai mult prin părţile noastre, dar care caracterizau şi Imperiul Austro-Ungar -, Protektion, deasemeni, nihilismul terapeutic și  fatalismul.
Deasemeni, existau și alte focare culturale ale imperiului, Budapesta şi Praga, oraşe,  cu alte realităţi, și alte etichete: délibáb – un fel de deschidere spre autoiluzionare la unguri, sau pesimismul ilustrat în exces de Kafka, la cehi. Un lucru e totuşi limpede: talentul acestora de a gândi în mare,  integrator de atunci, este astăzi aproape inexistent. De zeci de ani nici o ţară nu a mai dat lumii un filosof sau un gânditor social care să rivalizeze prin forţa cu Freud, Husserl, Wittgenstein, Kelsen sau Neurath. Poate că e suficient de citit avantpropos-ul cărții, ca să te cutremuri!
Deşi majoritatea europenilor şi americanilor o duc mai bine decât au dus-o predecesorii lor cu cincizeci de ani în urmă oricine a întâlnit geniul creator al austriecilor ar trebui să ştie că dispariţia lui este ireparabilă. Vieţii intelectuale de astăzi îi lipseşte talentul descoperirii şi viziunile ample care îi preocupau pe cititorii anului 1900 sau chiar publicul de la 1930. Într-o epocă în care mulţimile de oameni nu fac decât să proceseze intenţiile acumulate cu două sau trei generaţii în urmă, nu putem să nu ne gândim ce număr impresionant de idei s-au născut în Imperiul Habsburgic şi în statele care i-au succedat!
Am  convingerea că orice civilizaţie globală nu va putea aproxima datele care au făcut din Austria farul modernităţii într-o lume în derivă. Acum, când schimbarea a devenit pâinea noastră cea de toate zilele, nimeni nu poate să ne înveţe mai mult decât aceşti maeștri gânditori ai metamorfozei. În fraza de mai sus e, dacă vrem să deschidem ochii, explicația pentru felul în care arată și va  arăta Europa de azi și de mâine…
Iar dacă nu sunteți convinși, citiți un citat din ultimul interviu acordat unei publicații, de către distinsa funcționară a Bruxelles-ului ”europeana” Vera Jurova:   
„Ne-ar plăcea ca statele membre UE să aibă o reţea de autorităţi de reglementare independente sau autorităţi de supraveghere independente pentru piaţa media.
Astfel de autorităţi ar putea lua măsuri împotriva entităţilor care nu reuşesc să acţioneze în concordanţă cu ideea de pluralism al media”. 
Nu vă îngrijorați, chiar dacă simțiți pericolul. Comisia Europeană pregătește doar,  după metoda neomarxistă, o libertate a presei ”originală”, asemeni democrației lui Iliescu.  Mai ”reglementată”, printr-o „rețea de autorități”. Adăugați aici și recent adoptata hotărâre a  Curtea de Justiție a UE, prin care permite oricărui judecător, de la nivel de judecătorie până la nivelul Înaltei Curți de Casație și Justiție, să nu țină seama de deciziile Curții Constituționale.
N-a contat, pentru ”înalții funcționari” ai Bruxelles-ului faptul că  CCR și omoloagele sale din celelalte state sunt singurele competente să emită interpretarea oficială a Constituției naționale.  Ce se urmărește cu asta? – veți întreba. Simplu: relativizarea caracterului obligatoriu al Constituției ca lege fundamentală a statului-națiune și expresie a contractului social încheiat de membrii națiunii.
Informaţiile publicate de evz.ro pot fi preluate de alte publicaţii online doar în limita a 500 de caractere şi cu citarea sursei cu link activ. Orice abatere de la această regulă constituie o încălcare a Legii 8/1996 privind dreptul de autor.