Pentru cei care cer dovezi despre existenţa lui Dumnezeu şi Învierea lui Hristos, iată câteva dintre cele mai frumoase rânduri care s-au scris vreodată.
Oamenii pun întrebări și vor mai ales dovezi, cu toate că Dumnezeu le refuză, întrucât rănesc Adevărul. Meditativ, Pascal notează: „Revelația este un văl care se ridică, dar Întruparea învăluie și mai mult chipul lui Dumnezeu.”
Optimismul dovezilor privitoare la existența lui Dumnezeu degajă o „plictiseală substanțială”, uitând că Dumnezeu nu este evident și că tăcerea este una din calitățile Sale, pentru că orice dovadă constrângătoare ar viola conștiința umană. Iată de ce Dumnezeu Își limitează atotputernicia, renunță la omnisciență, șterge orice urmă și Se închide în tăcerea iubirii Sale jertfelnice. El a grăit prin proroci, a grăit în timpul vieții Sale pământești, dar, după Cincizecime, vocea Lui se face auzită doar prin răsuflarea Duhului Sfânt. Prin această tăcere, spune Nicolae Cabasila, Dumnezeu își arată filantropia, manikos eros, iubirea nebună a lui Dumnezeu pentru om, dimpreună cu nepătrunsul Său respect față de libertatea umană. „Felul în care Dumnezeu ne întinde mâna este cel care face ca această mână să fie nevăzută” (Joseph Malègue, Pènombres). Mâna lui Hristos răstignit ne acoperă ochii, dar ea este străpunsă și pe acolo ochii pot să zărească.
Credința este răspunsul nostru la atitudinea kenotică („S-a deșertat pe Sine, chip de rob luând, făcându-Se asemenea oamenilor” – Filipeni 2,7) a lui Dumnezeu. Pentru că omul poate să spună NU, DA-ul său se așază în același registru cu DA-ul lui Dumnezeu. Și, tot de aceea, Dumnezeu acceptă să fie refuzat, nerecunoscut, alungat sau evacuat din propria Lui creație. Pe Cruce, Dumnezeu a ținut partea omului împotriva lui Dumnezeu, sau, cum spune Péguy, „a fost de-al omului”. Nicolae Cabasila o spune admirabil: „Dumnezeu Se arată, dezvăluidu-Și iubirea... Respins, El așteaptă la ușă... Pentru tot binele pe care ni l-a făcut, El nu ne cere, în schimbul ștergerii datoriei, decât iubirea.” Creștinul este un ins mizerabil, dar el știe că există Cineva și mai mizerabil, acest Cerșetor de iubire care stă la poarta inimii: „Iată, stau la ușă și bat; de va auzi cineva glasul Meu și va deschide ușa, Eu voi intra la el și voi cina cu el și el cu Mine” (Apocacalipsa 3, 20). Fiul vine pe pământ pentru a se așeza la „masa păcătoșilor”. Dragostea este jertfelnică până la capăt. Dumnezeu moare pentru ca omul să trăiască în El.
Ne puteți urmări și pe Google News
(...)
O mare tăcere învăluie lumea în Vinerea Patimilor. După ce moartea lui Dumnezeu este vestită, lumea pare să se scufunde în liniștea marelui Sabat. Potrivit Părinților, înainte de a primi învățăturile Cuvântului, trebuie învățată ascultarea tăcerii, pe care Sfântul Isaac o numește „graiul lumii ce va să vină”, tăcere ce semnifică adâncul Cuvântului. Aici omul nu-și poate aduce decât propria tăcere.
Într-o asemenea tăcere și în regeasca libertate a spiritului său, omul este chemat să răspundă la întrebarea elementară; cine este Dumnezeu? La care Sfântul Grigorie de Nyssa spune, abia auzit: „Tu, iubirea sufletului meu...”
(Paul Evdokimov, Iubirea nebună a lui Dumnezeu, Ed. Sophia, trad. Teodor Baconschi)
Recomandările noastre
